Încărcate de amintiri, de nostalgii, de frumuseţi şi de suferinţe, locurile copilăriei rămân, ori cum ar fi ele, leagănul sufletului, indiferent de vârstă; poate cu un plus de vibraţie sentimentală atunci când, trecut prin vămile vieţii, omul, cu ochii minţii şi ai inimii, priveşte în urmă, după patru, cinci decenii de viaţă. Pare un impuls din interior sau o poruncă a conştiinţei de a lăsa zestre celor care vin amintirile, conservate în pagini de carte.
În anul 2003, la editura „Matrix Rom” din Bucureşti a apărut cartea lui I. Delamisa, intitulată „Zăpezile copilăriei”. Autorul acestei cărţi, Ion Manta-Roşie (I. Delamisa este pseudonimul preferat al autorului) s-a născut la 25 iulie 1903, în satul Pupezeni, comuna Bălăşeşti, judeţul Tutova. Copil de ţărani săraci, a rămas orfan când tatăl său a căzut pe frontul de la Mărăşeşti. Apreciindu-i mintea ageră şi setea de învăţătură, dascălii şi câţiva oameni de bine l-au ajutat să-şi ducă la bun sfârşit studiile primare şi secundare. În 1924 a absolvit Liceul „Gheorghe Roşca-Codreanu”, prestigioasă instituţie de învăţământ bârlădeană, plecând la Bucureşti. Licenţiat în Drept, dar şi în Litere (Magna cum laude), s-a consacrat magistraturii, ajungând până la funcţia de preşedinte de tribunal şi la gradul de consilier de Curte de Apel. S-a stins din viaţă la 27 septembrie 1986.
Mare iubitor de literatură, membru al Academiei Bârlădene, prieten de suflet al poetului G.Tutoveanu, a colaborat, de-a lungul timpului, la diferite publicaţii, ultima fiind „Bârladul – odinioară şi astăzi”.
R o m a n u l a u t o b i o g r a f i c „Zăpezile copilăriei” a fost scris la Bârlad, ultimul capitol datând din 1953. Pseudonimul I.Delamisa reprezintă un omagiu adus locurilor natale, râul Misa fiind pomenit în roman (nota biografică apărută pe ultima copertă).
P r e z e n ţ ă i n d i s c u t a b i l prestigioasă în viaţa civică şi culturală a Bârladului, Ion Manta-Roşie a fost unul dintre apropiaţii de suflet ai poetului şi animatorului de cultură din Bârladul tinereţelor sale, G.Tutoveanu.
Între momentele notabile din viaţa urbei s-a înscris sărbătorirea poetului la 75 de ani de viaţă, în 1947, manifestare de sinceră simpatie, organizată de Ion Manta-Roşie în locuinţa sa din strada Petru Rareş, din cartierul Munteni.
Mai târziu a oferit lui Romulus Boteanu documente inedite în legătură cu prietenia sa faţă de poetul „Albastrului”, şi care au fost publicate în „Bârladul – odinioară şi astăzi”.
La 100 de ani de la naştere apare, aşadar, volumul intitulat „Zăpezile copilăriei” de Ion Delamisa, carte mai greu de încadrat într-o anumită specie literară, întrucât elementul biografic relatat la persoana I o apropie mai mult de memorialistică decât de romanul autobiografic. Dorinţa de a-şi deschide sufletul, depănându-şi amintirile din primii 10-15 ani de viaţă, este atât de puternică încât autorul nu concepe a schimba nici o denumire de sat, nume de persoane, nume de străzi din Bârlad, nume de cursuri de ape sau de coline, văi şi dealuri, dovadă fiind şi pseudonimul ales.
Pe mai bine de 170 de pagini autorul îşi povesteşte viaţa din fragedă copilărie, evocând cu multă căldură figura tatălui care îi „deschide poarta vieţii”, luându-l în căruţă lângă el în prima şi fascinanta călătorie la târg. Drumul din sat şi până în târgul Bârladului devine pentru copil o adevărată expediţie, iar treburile negustoreşti din târgul de vite, unde tatăl vinde un cal spre a cumpăra altul mai potrivit, devine o adevărată aventură în ochii acestuia.
Retina sufletului înregistrează cu simpatie isteţimea negustorească a tatălui, francheţea dar şi subtilitatea replicilor în dialogul cu negustorii de cai; este mândru că i se încredinţează sarcina de a rămâne de strajă la căruţă şi gustă cu o plăcere încă necunoscută bunătăţile aduse de tatăl său de la cârciuma lui Tănase; gogoşile dulci, gogoşile calde îl ameţesc de plăcere, ca şi mirosul de ulei prăjit şi de mirodenii.
Vin ani grei, ani crânceni – curtea boierească arde în vâlvătăi, în timp ce oamenii vorbesc în şoapte: „Cercetările” sunt înspăimântătoare – mama este adusă la post şi bătută în locul tatălui „plecat la Iaşi la spital” – copilul este martor şi priveşte tot ce se întâmplă cu durerea omului trecut prin suferinţe.
Clasa a III-a primară o începe în altă şcoală, orfan şi întreţinut de o mătuşă. Elevul Ion Plămadă se descurcă bine la matematică şi este admirat de învăţători. La sfârşitul anului şcolar este premiant I.
Amintirile se derulează încet ca şi suferinţele prin care Ion Plămadă trece: trebuie să străbată kilometri pe vifor şi ger spre a aduce de la Bârlad, de la o mătuşă, cinci litri de gaz; lampa nu mai luminează seara de multă vreme.
„Oamenii de treabă” nu au pierit toţi. Sfătuit şi ajutat de unii şi de alţii Plămadă Ion se înscrie la Şcoala Normală care funcţionează la Bogdana. Localul şcolii din Bârlad este transformat în spital militar. Aici îl cunoaşte pe directorul cu suflet mare şi pe „Domnişoara” profesoară care îi insuflă bucurie şi încredere. Printre sentimentele de admiraţie se strecoară şi acel nedefinit zvâcnet al „primelor iubiri”.
Vacanţa de vară este „petrecută acasă la o mătuşă iar granitul îi ţine de urât”.
Ultimele amintiri ale copilăriei sunt dominate de spaima de strigoi.
Ultima pagină a cărţii are menţiunea: „Bârlad, 1953”.
* * *
Cititorul întâmplător care face cunoştinţă cu universul cărţii lui Ion Delamisa rămâne impresionat desigur de sinceritatea cu care autorul reconstituie „istoria copilăriei” sale, dramatica trecere prin anii cei „frumoşi” şi nevinovaţi. Poate că remarcă şi talentul de narator al autorului, fluenţa şi coloristica episoadelor, dialogul bogat, nuanţat care dă viaţă personajelor.
Mai mult decât atât, însă, cititorul trăitor pe acest locuri, care cunoaşte din propria experienţă topografia, toponimia, oamenii cu firile lor complexe de atunci şi de mai târziu, cel care localizează cu uşurinţă drumurile şi străzile pe unde a călcat Ion Plămadă.
Ion Manta-Roşie (Ion Delamisa), şi mai ales acel cititor care l-a cunoscut într-o oarecare măsură pe autor, rămâne fascinat de fidelitatea cu care memorialistul-romancier reconstituie o lume, o epocă şi mai ales un univers uman – la vârsta copilăriei; modul cum reflectă peisajul natural şi social şi nu în ultimul rând limbajul folosit, cu termeni neaoşi ai locului, cu denumiri specifice de obiecte.
Lectura cărţii este o delectare şi, mai ales, un prilej de retrăire-gândire a unei etape a propriei vieţi.
Sursa: Academia Bârlădeană nr.12-13 trim. III-IV, 2003
Leave a Reply