Nu dorm de multă vreme.
Am uitat de când.
Sub învolburarea neliniştii sfârşitului,
care răscoleşte împrejurul.
Îmi vin în minte vorbele unei rugăciuni,
auzite seară de seară în copilărie.
Spre înserare,
când orătăniile se retrăgeau în coteneţe,
glasul de mulţumire al bunicii
pentru clipele de respirare
şi îmbucăturile curate.
Intra în odaie transfigurată.
Într-un colţ,
templul ei de căinţă,
o aşteptare fremătândă.
Îşi cobora inima cucernică,
şi gândul cel mai pierdut
ca pentru ultima spovedanie.
Am uitat de rugăciunea de seară
şi ritualul candelei cuvântătoare.
În urma ajungerii în noapte,
rămâne doar tremurul pierzaniei:
Dă-mi, Doamne, puterea înţelegerii
şi a închinăciunii,
la templul moştenit
şi fără timp,
să-mi pot petrece gându’ îmbătrânit,
şi inima-n lumină.
Autor: Daniela Gifu
Sursa: www.melidonium.ro
Leave a Reply