Conul Mitică Bârnaz, răzeş din Bălăbăneşti (Galaţi), şi-a luat nevastă din Rachelu (Tulcea)… şi o duce bine. O duce încolo, o duce încoace, o duce în braţe, o duce în ispită, o duce elegant… că Mitică-i un adult foarte bine crescut. Are bun gust şi gust bun. Nevasta-l mănâncă şi-l soarbe din ochi. Fiindcă-i tare harnic bălăbăneşteanul, şi-i tare atent cu toată zestrea şi cu toate substantivele din dotarea cestei făpturi cu sexul opus, şi-i tare mult iubitor de pământurile pe care le are femeia mai încolo, pe vale şi pe deal! Conul Mitică are grijă de sfânta lucrare a pământurilor femeii, pe care are voie să cultive ce vrea. Are grijă şi de vie. Că şi vie are apriga-i nevastă. Şi, ca să meargă treaba strună, are şi măgar cu cărucioară. Sau, cum vreţi, cărucioară cu măgar. Măgaru-i cum trebuie, nu-i defect mecanic şi n-are lipsă de calciu. Cărucioara nu-i droaşcă, nu scârţâie, nu hodorogeşte, nu trăncăneşte, nu dă aiurea din roţi. Ce mai tura-vura… Mitică poate spune şi se poate lăuda că-i om realizat, adică gospodar re/cunoscut şi onorat în meleag!… Sigur că da!… Cuplează măgarul la utilaj/atelaj, pune traista cu ţigări şi merinde şi apă-n pătaşcă… şi dă-i bice!… adică nu, fiindcă mila lui Mitică-i mare până dincolo de baierele cerului, şi nu dă cu biciul, nu dă cu nuiaua, nu dă cu prăştina, nu dă cu ghioaga… mai ales că măgaru-i total lipsit de încăpăţânarea-i proverbială, merge civilizat şi ascultător la vorba curată şi convingătoare a pământeanului de pe capră!… Sigur că da! Mai mare dragul să vezi un asemenea complex în desfăşurare pe drumul care duce la vie! Un complex pur şi simplu, dacă pot să-mi permit acest subtil paradox! Un complex alcătuit din carne şi oase şi lemne şi fiare! Un complex format din dimensiunile spiritului uman şi spiritului animal! Un complex material şi mental în continuă mişcare!… Sigur că da!… Iată, măgarul se opreşte singur la vie, într-o pantă, fiindcă ştie locul/aşezarea viei în teren, în registrul agricol… dar şi locul/rostul viei în evoluţia veche şi nouă a comunităţii, mai ales când stă legat de gardul bufetului sătesc şi admiră importanţa vinului în apropierea/alienarea omului de către om, dar şi în descoperirea, prelucrarea şi azvârlirea adevărului în bătătura/obrazul celuilalt!… Iată, Mitică ia măgarul de la oişte, îl leagă de mănuşa căruţei şi începe să se apuce de vie, că-i multă şi încurcată! Şi nu vrea să-şi calce pe cuvântul dat nevestei când i-a promis, dimineaţă, c-o termină de tăiat în cel mult două zile!… Şi dă-i, şi taie!… Şi taie, şi dă-i!… Stai să vezi!
Şi dă-i, şi taie!… Şi taie, şi dă-i!… [conul Mitică-i nu se joacă de-a tăiatul viei… taie şi se convinge (a nu mai ştie câta oară) că o vie se taie mult mai uşor decât o moartă, mult mai uşor decât maioneza, mult mai uşor decât icrele, mult mai bine şi mai uşor decât zgura din cuptoarele/flăcările CSI (Combinatului Siderurgic Indian)… deoarece o vie, primăvara, e plină de sevă şi de viaţă, e fragedă şi naivă ca nevastă-sa când, din respect şi din adorare pentru nemurirea matrimoniului/patrimoniului lor, a luat briciul bărbatului şi şi-a tăiat buricul degetului mic, aşa, să consfinţească Unirea prin ceastă ofrandă sângeroasă!]… Sigur că da!… Mitică-i foarte convins de spiritul vindecător al coclaurilor dobrogene, de spiritul filantropic şi blând al turcilor şi al tătarilor şi al lipovenilor aciuaţi pe locurile de baştină ale regelui bălţilor, Vasile Ştefan, supranumit Terente!… Şi dă-i, şi taie!… Şi taie, şi dă-i!… Mitică se uită scurt la ceas… (“Atlantic” mecanic adus “de-afară”, ceas cu ale cărui cifre şi limbi fosforescente a vrăjit-o şi a determinat-o pe viitoarea-i soţie să-i flituiască pe toţi pretendenţii la mâna-i marmoreană, la toată alcătuirea-i gingaşă, chiar diafană, de lungă şi apetisantă libelulă)… şi constată/decide că a sosit marea clipă a micului dejun! Lasă foarfecul şi gândurile în vie şi pleacă în pas ostenit, dar destul de vioi, la căruţă şi la măgar! Aici… mare surpriză mare: iepurele altoit îi scormonise-n traistă… şi-i mâncase pâinea cu tot cu ziar, ouăle cu tot cu pungă, dar şi ţigările “Amiral”!… Nu-i lăsase decât apa! Atât!… Conul nu are ce face! Înghite-n sec, bea apă, înghite-n sec, bea apă… şi se uită la măgar cum meditează didactic şi pedagogic, şi cum freacă aerul căldişor al primăverii cu urechile-i ca nişte ventilatoare, şi cum dă din coadă drept mulţumire către stăpânul său, onorabilul Mitică!… Scena-i antologică şi demnă de marele ecran: Mitică zâmbeşte, nu mănâncă, nu fumează… gata, nu mai are nici apă… dar, culmea, nu-şi iese din firea-i înzestrată cu nervi de oţel, sânge de tanc şi calm olimpian!… Zâmbeşte şi se uită la domnul măgar, şi-l cercetează ca pe un material de laborator, ca pe o hartă, ca pe un exponat din muzeul lui Grigore Antipa! Chiar cred că nu-i pune gând rău patrupedului sfânt… fiindcă-şi aduce aminte pe Ce a călărit Învăţătorul când a intrat în Ierusalim! Chiar cred că intenţionează să-i tocmească un loc printre celebrităţile din Muzeul Figurilor de Ceară!… Chiar se apropie de măgar, îl mângâie şi-i suflă: “nu mai e mult până mâine”!… Stai aşa!
Sigur că da!… “Nu mai e mult până mâine!”… avertizează (în şoaptă) conul Mitică la urechile măgarului lacom şi sfânt. Apoi, când clopotul religios şi toaca strigă credincioşii din Rachelu să vină la biserică pentru slujba de vecernie, gospodarul cel harnic şi flămând adaugă măgarul la cărucioară şi, fără nici o vorbă, pleacă spre casă. După activităţile de seară, Mitică se întinde în tindă, pe un pat tare şi odihnitor. Nu se culcă în odaia de culcat, la coasta femeii. Vrea să fie cât mai aproape de bătătură, nu cumva să-i “calce” ograda vreun profesionist în “subtilizat” găini, scule şi alte bunuri materiale şi spirituale din inventarul coanei conului vigilent. Ştie de multă vreme că noaptea-i sfetnic bun. Aşadar, se pune pe gândit, poate găseşte o soluţie împotriva lăcomiei cestui animal. Fiindcă nu-i prima dată când se întâmplă să-l lase cu traista goală. Şi chiar găseşte o rezolvare, şi chiar îşi mulţumeşte pentru uriaşul său IQ, coeficient de inteligenţă foarte greu sau imposibil de aflat pe astă scară dobrogeană. Ostenit de revelaţie, dar şi satisfăcut până la os, îşi face semnul crucii, îşi freacă mâinile şi începe să adoarmă buştean!… Sigur că da!… Dimineaţa, alde cucurigu-l conduc până la ieşirea din sat. Se grăbeşte. Trebuie să termine de tăiat via. Doar n-o să-l apuce Sfintele Paşti cu foarfecul pe deal. Şi are de înfipt şi haragii. Şi nici măcar nu-s pregătiţi. N-are de unde să-i mai taie şi pe ăştia. Dar vede el ce face. Că nu degeaba i-a dat Demiurgul ditamai IQ!… Iată, meditând şi căutând variante optime de rezolvare a cestor frumoase (şi costisitoare) munci de primăvară, ajunge la locul faptei! Bineînţeles, pune în practică “soluţia” de scoatere a măgarului în afara lăcomiei! Cum? Foarte simplu: nu-l mai leagă de mănuşa căruţei! îl duce şi-l priponeşte de-un salcâm, pe marginea unei râpi normale!… Scuipă-n palme şi se apucă de tăiat!… Şi dă-i, şi taie!… Şi taie, şi dă-i!… Consultă “Atlanticul” mecanic “de-afară”… şi merge să-şi pape micul dejun! Însă, surpriză, iarăşi nu găseşte nimic în căruţă! Măgarul rosese funia de legătură cu salcâmul, venise la căruţă… şi-i mâncase tot, tot, tot!… Mitică n-are planuri răzbunătoare, dar trebuie să-l dezbare pe urecheat de poftele-i “inumane!”… Seara, în drumul spre casă, nişte turişti frânează lângă Mitică, admiră atelajul şi-i dau o cutie de zahăr cubic pentru măgar!… Mai încolo, conul gospodar opreşte, se dă jos de pe capră… şi mănâncă zahăr în faţa măgarului, să-i facă în ciudă şi să-i scoată lăcomia din cap!… Stai să vezi!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply