Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămînă la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, “acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”. Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că “planul de strîngere a grînelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dînd “preţioasa indicaţie: “Spînzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”. Sau: “Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrîni neajutoraţi – delaolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.
Intelectualitatea era considerată parazitară, preoţimea – “contrarevoluţionară”, burghezia – “expopor”, ţărănimea – sălbatecă.
În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, ţara trimite sute de tone de grîne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze “revoluţia mondială”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grîu peste hotare – pentru a înfiinţa cît mai multe partide comuniste în Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.
Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.
Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi pînă la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la cîteva săptămîni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost “o manifestare a voinţei poporului”, ea “este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dînd indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd Diamandi.
Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pînă la 1918 în zeci de articole şi cuvîntări vorbise că Basarabia e pămînt românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnînd într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România. În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se laudă plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele cîteva sute de cavalerişti ai săi ca să “elibereze” România de sub călcîiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Енциклопедичeский словарь Гранат, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, “уголовный герой и бандитский батька”).
Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de “scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia “…cred că sînt creierul naţiunii. În realitate, nu sînt creierul, ci dejecţiile ei («гавно нации») (pag. 393). El afirmase nu odată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: “problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e “moşier”, un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, că “mai crede în Tătuca Ţarul”. La sugestia lui se ia decizia că elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană “să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Şaliapin, Bunin, Berdeaiev, Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.
Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. Se mai spunea că V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cînd se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, “mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă pînă la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolşoi Teatr – mîndria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: “Se vor păstra doar cîteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cîntăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Şaliapin) sînt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.
Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cît nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atît acestea vor putea fi mai uşor manipulate.
Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful GPU incluzînd în ele toată elita societăţii ruse. Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţămînt, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sînt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară.
Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurînd dictatura unui singur partid, cel bolşevic. Tot el creează CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: “Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte –împuşcaţi-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.
Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut pînă nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.
Dar n-a fost om care să-l fi urît cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la gît şi am aruncat-o în lada de gunoi”. Îi numea pe preoţi “contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea “pedeapsa cu moartea pentru preoţi”. Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haină preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: “Cu cît va fi mai mare numărul victimelor din rîndul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atît mai bine”.
Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: “Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic “arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curînd pentru că el “şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sînt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sînt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sînt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vîndute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse ţări.
Din 1918 pînă în 1924 au fost împuşcaţi “între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul “ţării lui Ilici”.
Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mănăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.
Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolşevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.
Se susţine, fals, că Lenin era de o “modestie legendară”. Dar încă în timpul vieţii sale, atît el, cît şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei sau mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc. În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui “lui V.I.Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că “modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze. Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea “a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”. Pentru că ridicarea statuiilor noilor lideri întîrzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sînt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tîlharilor”. Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi “sabotori”, care întîrziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.
Pe urmă a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grijă alt “mare modest” – I.V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca “în fiecare localitate din URSS să fie înălţat cîte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atîţia bani cîţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.
Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roşie: “Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”.
La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pămînt: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă ţara încă 50 de ani, ne va arăta şi dînsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniştii ştiu doar să mintă convingător.
Autor: Nicolae Dabija
Sursa: Jurnalul de Chișinău 27 ianuarie 2004
(Va urma)
Leave a Reply