Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cînd se afla la Zürich. Ajungînd acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atît de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138). Era atît de neaşteptat pentru “conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi ţarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căruia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.
În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea ţara-rival paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi “revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană. I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă “foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război dar mite o revoluţie.
Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul “Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care pînă la acea oră în toată Rusia n-auziseră decît o mînă de oameni.
În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe bază de documente, între ele, aflîndu-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-şi-l viitor aliat avea să-l salveze în ultimul moment.
Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.
Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pămînt, uzine, vodcă şi pîine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.
Cercetătorii acelei perioade sînt cu toţii de acord ca arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.
Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrîngerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mîna pe putere. Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie: “Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.
După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor. România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebîndu-i care sînt condiţiile lor. Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi.
Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troşki (Lev Bronştein, născut la Teleneşti), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pămîntul agricol, 89 la sută din minele de cărbune. Buharin, care vede în aceste cedări “o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucît Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova. Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată îndemna populaţia “să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.
Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!” Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar în curînd Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de “pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămînea aproape fără de teritoriu în partea ei europeană.
Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.
În iunie 1917, cînd Guvernul Provizoriu, preîntîmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mîna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmînd că “în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”
După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc. “Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decît o banală lovitură de palat, în ea “n-a existat nici măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci “o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. “Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.
Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: “Я русский бы выучил голько за то, что им разговаривал Ленин»), Lenin îi ura pe ruşi. Iar aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugaşvili), Troţki (Bronştein), nici unul nu era rus.
Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Şmidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Ştucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.
Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfîrşitul lui 1917 – 475 erau neruşi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.
V.I.Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moişevici Blank din Jutomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmîcă botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda “sarcinile de mare exigenţă intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama “proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: “Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez fiul unui meşceanin din Jitomir, Moişe Blenk.”. Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: “Ruşii sînt prea blînzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idioţii de ruşi”.
Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sînge evreiesc”. Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ş.a. la cîrma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că erau neruşi.
Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spînzurătoare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin. La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui “Despre teroarea roşie” menţionează: “Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventînd şi termenul de “duşman al poporului”. Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat pînă la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decît reprezentanţii ţărilor Europei pe toate cîmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.
Autor: Nicolae Dabija
Sursa: Jurnalul de Chișinău – 27 ianuarie 2004
(Va urma)
Leave a Reply