Firicelul de nisip auriu – delicat şi discret – din clepsidra situată pe un raft în faţa mea, chiar în dreptul ochilor pironiţi obsesiv asupra ei, se scurgea dureros de lesne, cu nepăsare… şi tot nu puteam să realizez cum se petrecuse vremea mea. Atâţia musafiri se perindaseră prin palida-mi viaţă!!! Le deschisesem, la diverse unghiuri, uşa sufletului, unii ospătându-se cu lăcomie până la leşinul dezmăţului afurisitor cu toate afectele, mereu proaspete, asezonate momentului fugarei vizite…, dar ceasul plecării se anunţă – nimic aici nu e nemuritor, nu-i aşa? – cu neclintire, nu mai suporta nici un moment de amânare.
Mă regăseam din nou singură, în aşteptarea noilor degustători de arome energetice necunoscute. Închid uşa o vreme, ca să mă realimentez de la canalul inepuizabilei, tămăduitoarei şi parentalei lumini, care-mi umpluse în scurtă vreme casa de norii anihilatori, purificatori – uşori şi jucăuşi – gata să reîmprospăteze aerul îmbâcsit de încărcătura emoţională, asemenea apei slinoase din troaca porcină.
Jos, oraşul a aţipit. Aveam şansa să locuiesc sus – mă simţeam binecuvântată -, la etajul 9 şi reuşeam uneori să comunic cu lumina lunii care îşi petrecea timpul segmentând contururile blocurilor întunecate, ridicându-le parcă spre înaltul stelar ca pe nişte stânci modelate de picăturile de ploaie. Înainte de a mă abandona morţii nocturne, încercam să ascult: nici un sunet prea agresiv dinspre trepidanta panglică cenuşie, împărţită de o dungă albă întreruptă, ca ziua de noapte, acum din ce în ce mai puţin vizibilă de du-te-vino-ul pe patru roţi; în fine, era o noapte liniştită.
Timpul – care năvălise în trupul firav, vlăguit, bolnăvicios al acelei fiinţe pe care nu reuşisem să o cunosc îndeajuns… – îl simţi doar privind urma călcăturilor semenilor tăi care aşteaptă, ca şi tine, o cât de mică înseninare pe bolta cernitei lor vieţi. Când simţi că te sufoci, că orice ai face e mai confuz decât mâzgâliturile agitate ale unui nebun – iţit deunăzi la fereastra spitalului de boli neurologice, pe care cândva vei fi nevoit să-l vizitezi pentru a-ţi face o investigare a sistemului nervos ce deja dă semne clare, perpetue şi dureroase de slăbiciune greu de dirijat – care fâlfâie un creion tocit în mâna sa tremurândă, vineţie şi plină de julituri, urmarea propriilor sale maltratări. La ce s-o fi gândit în acele momente?
Da, vorba ta e acum atât de goală încât eşti cuprins de fierbinţeala neputinţei, pare-se că nici un simţ nu mai vibrează la nimic ce ţine de această viaţă pe care te încăpăţânezi să o înţelegi… Ce-ţi rămâne de făcut decât să insişti până la epuizarea finală în acea căutare stranie, pustie, monotonă?
Aerul torid care îmi bău şi ultima picătură de salivă trândavă mă alungă, transpirată şi gâtuită de emoţie, câteva zile în hârjoneala cu valurile Mării Negre. Cineva – poate vântul – mă opreşte brusc şi mă întreabă câţi ani am. Rămân o clipă pe gânduri şi parcă, nu, chiar aşa era, o conexiune neuronală deficitară mă împiedică să dau un răspuns pertinent. Chiar aşa, câţi ani am?
Dar, oare – încurajându-mă cu intenţia clară de a-mi risipi îngrijorarea – contează să ştiu eu, cea care am parcurs atâţia ani impasibilă, răsfăţându-mă cu fantezii şi fericiri pasagere, sau cel (ori cea) care m-a inoportunat din gânduri, slobozite din întunecata-mi judecată, încercând să-mi tulbure banala existenţă? Cred că voi jongla abil printre aceste asudate trăiri încă o vreme, până într-adevăr mă va podidi osteneala fiinţială. Atunci, poate, reuşesc să desluşesc sensul corect, menit şi în armonie cu Legile Cerului, care mi-au insuflat speranţă, iubire, generozitate… pe durata tuturor zilelor consemnate în Cartea Vieţii.
Hai, fruntea sus! Umbli gârbovită de atâtea inutile griji, de false probleme, de ademenitoare senzaţii amoroase, cu capul plecat ca o babă cu faţa pământie din cauza ficatului măcinat de ciroză… Întotdeauna te-ai lăsat tentată de evenimente ce se prelingeau ca o îngheţată pe băţ, lipicioasă, stârnitoare de senzaţii intense.. şi care, într-un final, îţi lăsau în gură un iz jinduitor.
O grimasă jalnică îmi descreţi faţa. Urmăresc de la fereastra înceţoşată a automobilului care-mi schematizează harta trecerii mele, la fel de obosit, de plictisit şi de şubrezit ca mine, kilometrii care se pierd cu o viteză uluitoare. Nu, nu privesc ceva anume. În afara spaţiului modest oferit de bătrâna maşină, nici nu prea aş avea ce să surprind: fiecare îşi trăieşte viaţa copiindu-i, de la primul scâncet la vederea hotărâtelor şi însângeratelor mâini ale medicului, pe cei din jur, firesc, fără pretenţii sau aşteptări poetizate…
Dar eu? Doamne, eu de ce nu am învăţat să trăiesc la fel, fără complicaţii, fără aşteptări, fără porniri sinucigaşe??? De ce trebuie mereu să mă las răpită într-un labirint interogativ fără de sfârşit? Şi, de ce acum, când viaţa e mulţumitor de plină, de captivantă, chiar trepidantă…? Eu, în schimb, ce jinduiesc? Doar odihnă… aşa, vreo câteva milenii. Apoi, poate voi cunoaşte şi recunoştinţa…
În spatele meu aud – fără să pot întrezări vreo siluetă – râsete sacadate, îndelungate, vătămătoare asemenea ecoului pierzaniei în hăul insuportabilităţii… Îmi amintesc acum, da, mă urmăreşte de mică, atunci mă jucam cu ea de-a v-aţi ascunselea, nu-mi era deloc frică de acea suflare fără chip… Acum, însă, o simt ca un personaj imaginar neîndurător ce încă nu şi-a frăgezit suficient, altfel spus, pe gustul său, buimaca victimă, care umblă hăbăuc de prea multă vreme, fără a aduce o cât de mică ofrandă Hărăzitorului. O urmăreşte cum se chinuie, cum horcăie cerşindu-şi sfârşitul cu implorare… Da, umbra.. timpului, e amuzată cu dezgust de acest prea prelungit spectacol… Şi, e ghiftuită de înfiorătoarea privelişte carnală, epuizată de această spionare, lehămetită de sângele îngroşat cu speranţe risipite ale căror goluri au fost umplute cu pulberea vremii.
Ajung în cămăruţa închiriată într-o vilă din Costineşti, la un preţ deloc confortabil, şi mă-ntind pe pat. Din cauza fricii intrate pe neinvitate în mine, ce mi-a mărit pulsul asurzitor, nu-mi mai simt deloc trupul, care se clatină uşor, lin, de parcă aş fi în scrânciobul fixat între cei doi cireşi din grădina de la ţară unde trăgeam în fiecare început de vară (Ce bune erau cireşele pe-atunci – din soiul goldanelor, mi se spunea), făcut de bunicul meu dintr-o bucată solidă de lemn de nuc – nu fusese prea bine lustruită, fiindcă pantalonii se agăţau întruna şi tot eu eram certată că nu aş fi fost suficient de atentă – şi un şnur triplu, împletit de bunica din zdrenţe colorate rămase de la ţesut. Doar conştiinţa mi-e încă destul de trează ca să observ şi să mă minunez de schimbarea neaşteptată: aproape toate ferestrele vilelor situate pe strada mea sunt luminate. Ezit o clipă neştiind ce să fac, apoi mă ridic şi o iau desculţă la fugă înspre malul mării, dar inima mi se strânge treptat: sute, mii de tineri într-o abandonare zgomotoasă totală. Mă cuprinde tristeţea, gura mi se usucă, genele mi se umezesc… Încă o clipă de zăbovire şi mă voi dărui mării. Atât mi-e de greu!…
În clipa următoare aud aceeaşi voce. De data aceasta e prietenoasă, e caldă, păşeşte o dată cu mine, cu un mers calm, plin de voie bună, fără a-şi fi propus o ţintă anume… E lângă mine sau… în mine. Pare să nu-i mai pese de ce este în jur, chiar mă dezvinovăţeşte de toate insuficienţele din viaţă. Pur şi simplu mă priveşte sfredelitor în ochi şi simt că ceva se destinde în mine, buzele încep să-şi recapete voiciunea… Mă încurajează, prinzându-mă de braţ şi vorbindu-mi cu un timbru catifelat, mângâietor: Nu te lăsa! Încet-încet toate se vor limpezi.. Într-o bună zi, când îţi vei aminti de toate dezorientările astea, ai să te miri că ţi-a lipsit perspicacitatea de bază… De fapt, acesta este momentul cel mai fericit din viaţa ta!
Deodată – deschid în sfârşit ochii! – în jur se lăsă liniştea. Umbra dispăru – la fel, în acalmie -, dar ştiu că e aproape de mine şi că mă pândeşte necontenit. O vreme se spusese tot ce era de spus. Devenisem prea capricioasă, prea sensibilă, prea zvârcolitoare…
Seara reînvie… Îi las pe toţi acei petrecăreţi dinamizaţi de dorinţă să chefuiască în voie, să-şi ardă etapa tinereţii. Oftez uşor şi-mi continui drumul, fără să mai arunc vreo privire în urma mea de teamă de a nu mă petrifica.
Ultimul meu gând, înainte de a adormi, este gândul că a sosit timpul să mă bucur de viaţă.
Autor: Daniela Gîfu
Sursa: Revista Ecoul – revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală
Leave a Reply