Ultimul ceas

Orice ființă omenească / Orice suflare pământească / Ce chipul și-arată spre soare / Se naște, trăiește și moare
Când viața-ți inundă trupul / Cât inima nu-și pierde ritmul / Continui să simți că trăiești / Să mergi, să te-nfrupți, să gândești
Dar ce e viața? Dar ce e moartea? / De ce nu se-mpacă una cu alta? / De ce omul râde când soarta-i surâde? / De ce omul plânge când moartea-l cuprinde?
O fi vinovat cineva? / O fi scris undeva? / De ce se-ntâmplă aici pe Pământ / De ce viața dureaz-un minut!
Ești trist sau vesel? / Ești copil sau bătrân? / Aceeași soartă o ai / De creștin!

Ploua. Un ceas neprietenos ticăia plictisitor, fără rost. Cerul furios vărsa potop peste câmp. Frunzele plângeau pe dealuri. Pomii suspinau în bătaia vântului. Câinele chinuit de stropi scâncea încâlcit în lanț. Își chema stăpânul căutând mângâierea mâinii cel hrănea. Într-un pat îngust un bătrân învins de vreme-și aștepta sfârșitul. La coardă un bec mânjit de muște lumina spasmatic. Pe masă, într-o cană cu mălai, tremura o lumânare. O mână de oameni bolboroseau împrejurul ei.

Ochii încețosați ai bătrânului priveau candela ce-atârna sub icoană. Stropul uleios de lumină încremenit în întuneric îl compătimea. Sau poate-l încuraja. Inima-l înțepa adânc. Respira lung, inhalând aerul ca fumul de țigară. Buzele subțiri înmărmurite-n becisnicie mascau o suferință trupească difuză. Obrajii căpătaseră alură osoasă. Amintirile îl năpădeau din toate colțurile. Cunoscuți, necunoscuți, prieteni, dușmani, nepoți și fapte – toți și toate i se perindau pe retină ca un convoi de orătănii îngrămădit pe o cărare strâmptă cât două palme.

– Oare unde-au încăput atâtea?! se-ntreba mirat bătrânul.

– Într-o viață de om, șușotea necontenit candela.

Dragostea pentru cei dragi îl ținea ancorat într-o lume devenită ostilă. Frica de judecată și necunoscut îl răscolea. La mijloc, speranța, mai obosită ca nicicând, stătea în cumpănă. Ar fi vrut să mai invingă odată, măcar odată, ca la cotul Donului. Era prea târziu. Trupul trădase. Cărarea îngustă se-nchidea în abis. Acum totu-i părea mai rostuit ca nicicând. Ieri nu era sigur. Nu și-a închipuit că Cel de Sus a dat omului în mâna dreapta puterea de a alege iar în stânga o clepsidră plină cu nisip – nisip aspru ca și viața. Și cât de bine le-a rânduit El?! Când nisipul s-a scurs, ca prin farmec, dreapta a anchilozat în neputință imitând un topor înfipt adânc într-un salcâm uscat de timp. Nimic nu-i nou și-ntâmplător gândi bătrânul.

– Ah soarta! Soartă, te-am avut odată-n mână!

Aerul chilerului căpăta greutate. Tavanul se balansa ca un scrânciob în bătaia vântului răscolind cerul. Pereții se descătușară măcinându-se. Soba se transformase într-un imens cub de gheață. Telefonul suna într-una.

– Alo! Alo ?! Când veniți? strigă bătrânul cu putere!

– Să veniți degrabă că nu știu cât m-o mai îndura pământul! Să veniți că eu mă duc!

Transpira abundent. Mâinile îi tremurau neîncetat. Ochii lui, plini de-ngăduință, ocrotiți într-o pojghiță rece de ceață picurau rouă. Fruntea-i arămie, luminată de sori, sprijinea un trecut plin de-ncercări. Pături de culori aprinse îi încălzeau privirea. Sunete melodioase îi mângâiau sufletul. Privea mulțumit imașul. Copii și codane dansau o horă a bucuriei eterne.

Dincolo de râu un codru des, nepieptănat, radia o teamă profundă. Privindu-l simțea o repulsie totală. Of Doamne, păcătoși mai suntem! Lacomi, plini de răutate și pizmă ne-am pierdut unii de alții ignorând sacrificiul Fiului Tău. Of Doamne, rugăciunea noastră a pornit spre tine fără vigoare și dragoste. Am acceptat banul și plăcerile ușoare, ne-am vândut pe noi înșine, înșelându-ți așteptările. Of Doamne, ți-am ignorat bunătatea și povețile. Câtă nesăbuință! Ne-ai dat, în dreapta, alegerea de a sta la dreapta Ta, ne-ai oferit în dar soarta, iar noi, noi, am închinat-o cu ușurință unei divinități obscure. Ispita ne-a învins aruncându-ne într-o iluzie plină de venin, dulce-amăgitor. Ne-am înfruptat cu nesăț din mărul păcătos. Am însușit de la păgâni secretele Cerului, am căutat două milenii calea cea dreaptă, iar acum, obosiți de eșecuri, Te-am abandonat. Crezând că suntem zei, ne-am răstignit și noi – unii pe alții – pe cruci de plastic, ce se topesc tacit în sclavia focului etern. Of Doamne, astăzi e rândul meu! Cu teamă, cu căință și speranță aștept o judecată creștinească.

Un strop de voință îi cuprinse trupul. Se trezi din delir privind lucid pe cei ce stăteau în preajmă. Nu erau mulți. Nu erau toți.

Calm, privi pe fiecare cu duioșiei. Vorbele erau de prisos. Ar fi vrut să mai meargă-n grădină odată. Încercă să se ridice însă piciorele nu-l ascultau. Erau moi ca ale unui puișor, proaspăt ieșit din ou. Resemnat, schiță un zâmbet și renunță la toți și la toate.

Și Domnul ne-a mai dat, la toți, un ceas. Un ultim ceas când nimeni nu ne mai grăbește ; un ceas de liniște deplină – fără de zbucium, fără de speranță – un ceas de armonie cu destinul.

Cu ochii în lacrimi, la un colț de masă o bătrână așternea, cu greu, pe-o coală galbenă ca ceara, câteva rânduri. „Dragii mei. Am rămas singură cu toate treburile pe cap. Vițelul nu mă ascultă. Stela nu mai merge la câmp de-o săptămână. Ograda nu mai are stăpân. (…) V-aștept acasă cu drag”

Pe polița hornului o lumânarea zăcea ofilită în cana cu mălai. Cu mișcări calculate o coborâ pe masă dându-i viață. Atinse cu grijă colțul drept al foii de hârtie de flacăra palidă a lumânării. Își șterse lacrimile cu o batistă mototolită. Împături coala în trei și-o strecură cu greu într-un plic.