Cunosc foarte bine un popă. Pot spune în faţa oricui, chiar şi în faţa plutonului de execuţie, că-i un popă de treabă, un popă rar. Poate fi dat drept exemplu de model la sate şi la oraşe. Poate fi chiar arătat cu degetul şi slăvit de toţi cei de jos, care mai cred în Cel de Sus. Poate fi chemat oricând la Cina cea de Taină a fiecăruia. Pentru că (nu-i aşa?) fiecare are o misiune pe acest Pământ, fiecare este obligat (se obligă) să-şi care Crucea până la Sfârşitul dintre doi tâlhari. Pentru că (nu-i aşa) fiecare are în Familie şi un Iuda, şi o Maria Magdalena. Fiecare are de plătit tot ce a făcut şi tot ce nu a făcut, are de achitat Nota de Plată a Deşertăciunii în care a crezut ori nu a crezut, însă a participat cu osârdie şi eleganţă la Soborul Permanent al Morilor de Vânt. Sigur că da! Acest popă slujeşte ca nimeni altul orice ritual. Mai mare dragul să te laşi botezat de vorbele şi mâinile domniei sale. Mai mare dragul să te laşi tămâiat şi îngropat sub des/cântarea sa. Mai mare dragul să-ţi pună cununiile un astfel de popă, a cărui vocaţie pentru profesie era evidentă încă din vremea când băteam mingea în ograda şcolii din Bursucani, încă de când Învăţătorul Ion Răşcanu făcea evaluarea/măsurarea talentelor şi strădaniilor noastre cu ochii, cu blândeţea foarte serioasă, cu note bune la purtare, dar şi cu o şipcă pe care o folosea să scormonească în celebra sobă cu nisip. Mai mare dragul să-l ascuţi pe acest popă vorbindu-ţi preoţeşte/părinteşte despre frumoasa, prima şi ultima şi inexorabila cărare dintre cântecul de leagăn şi prohod. Sigur că da! Popa are şi epitrop. Adică biserica lui are epitrop, vreau să spun. Eu îi zic epitropul popii. Pe parola mea de onoare, cum scria şi vorbea Caragiale, şi acest epitrop este un epitrop rar, pâinea lui Dumnezeu, nu şagă. Poţi să faci nafură din el. Poţi să faci agheasmă din el. Poţi să-l foloseşti drept grijanie. Dacă vede că-ţi place haina sau cămaşa lui, şi i-o ceri, ţi-o dă. Fiindcă-i place să ştie că eşti bucuros, că participi la cuminecătura dintre Cer şi Pământ, dintre Tot şi Nimic, dintre ce era cât pe ce să nu fie şi ce nu era cât pe ce să fi fost. Sigur că da! Mai mare dragul să-l auzi pe epitropul popii cum glăsuieşte pur şi simplu: “tot mai adânc, tot mai adânc/ îndes iluzii în oblânc;/ tot mai târziu şi mai la deal…/ cruce şi linişte şi cal// şi mai demult, tot mai demult/ mă pregătesc de început…/ eram pe unde nici n-am fost,/ ştiu toată moartea pe de rost!” Stai să vezi ce mi-a spus epitropul popii că i-a povestit popa epitropului!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply