Sunt în trenul care hodorogeşte spre Bârlad. Merge încet şi sigur. Parcă circul cu melcul. E bine în tren. Nu-i aglomerat. Pe canapeaua din faţa mea stă o blondă lungă şi deşirată. Zici că-i scară. Poţi să te sui (pe ea) la cer. Are ochi mari şi frumoşi ca două crizanteme. O cercetez. O mângâi de la distanţă. O cotrobăiesc. O măsor. O perforez tare, cu ochii, să-mi rămână pe retină. Îi place. Fiindcă zâmbeşte. Dar dacă zâmbeşte fals?
Ce enigmă cu picioare! oare cum s-o abordez? oare cum să mă apropii de alcătuirea-i halucinantă? dacă îi spun două vorbe, oare nu mă pocneşte? dacă-i recit “Noaptea picioarelor lungi”, oare nu mă scuipă în felinare? oare nu mă reclamă vulgului cu principii mercantile şi sentimente tocite? Oare unde se duce? N-are cercei, n-are stres, n-are verighetă, n-are fiţe, n-are inel, n-are morgă, n-are şuruburi. Pare pură şi simplă. Oare are inimă? Oare are suflet? O fi măritată? Oare ce suprafaţă are? Încerc să-i calculez aria şi greutatea, gândindu-mă (într-o dulce iluzie) că va trebui s-o port pe braţe, după nuntă, până la ultimul etaj, cât mai aproape de cer (nu arată a femeie care stă pe pământ sau între sus şi jos)… că va trebui să-mi scriu memoriile pe aria sa… şi am foarte mult de scris, nici nu cred că termin vreodată, dar sper să-mi ajungă măcar pentru introducere, că (după ea) oi găsi alta mai mare, mai întinsă, mai populară (asta pare cam aristocrată, parol!)…
Adorm holbându-mă la ea. Aud controlorul de bilete şi de buzunare: hai, nene, dă-te jos, că am ajuns în Bârlad!… Pe canapeaua din faţa mea, nici urmă de blondă. Mă consolez rapid, cu gândul că numai un fraier ca mine poate rata asemenea arătare. Cobor şi mă sudui aproape tare, fiindcă trebuia să mă dau jos în halta Docăneasa, să merg la Rădeşti. Instinctiv, bag mâna stângă în buzunar, nu ştiu după ce. Dau de o hârtie. Îmi tremură degetele. Citesc: “Sunt din Rădeşti. Numele meu este Maria. Am fost colega de bancă a domnişoarei T.B. În urmă cu cincizeci de ani, iată ce versuri mi-a dăruit: <<în păsări subţiri, din nou ai tras cu săgeţi,/ gloanţele de nectar s-au risipit aiurea,/ nu mai încerca să omori dimineţi/ şi să tai, în zadar, oglinzi cu securea!// noi, amândoi, ne potrivim, de parcă/ în două jumătăţi sămânţa unui fruct,/ cândva, brutal strivită şi tăiată,/ ar vrea să fie azi… ca la-nceput!>>”…Ce ratare! ce ratare!…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply