Acum mai bine de douăzeci de ani, au existat în Bălăbănești, trei bălți: la Popești, la Valea Lupului, la Valea Popii și o droaie de pescari. Bălțile, nu prea mari ca întindere, aveau un farmec aparte, erau bine ascunse printre dealuri, înconjurate de copaci, lanuri de porumb sau floarea soarelui, erau locuri unde dimineața liniștea și răbdarea pescarilor concurau corul gălagios al micuților batracieni. Dintre pescari doar două nume s-au remarcat în mod deosebit prin talentul, perseverența și originalitatea lor. Unul a fost marele și renumitul pescar Vasile de pe lac “botezat” de unii Vasile Țuțurel, celălalt, la nici două sute de prăjini depărtare, mai la deal – o bătrânica tare îndemnatică și norocoasă, oamenii locului îi spuneau mama Săndița. Legenda spune că atunci când cei doi se nimereau pe baltă în aceiași zi, trei zile la rând nu mai mușca peștele nada. Dar să ne uităm mai atent la cei doi eroi ai noștri, să încercăm să dezvăluim publicului din arta și pasiunea lor. Nea Vasile, un om cu carismă de pescar, avea o regulă arhicunoscută de toți de pe baltă – peștele care se agăța în cârligul undiței lui era cel mai greu și cel mai frumos exemplar. Nu exagera, dar nici nu-l prea credeam. Deși nu umbla cu cântarul la el, aproximările lui erau destul de exacte nu greșea mai mult de juma de kil la pește. Cea mai mare realizare a lui nea Vasile în Bălăbănești a constat în faptul că dădea la lansetă indiferent de întinderea bălții. Pentru el, lanseta era sfântă, era “scula” care făcea diferența între un pescar adevărat și un novice – așa învațase el în tinerețe la Prut de la alți mari pescari. Însa, noi – aștia mai tineri, cunoșteam bine secretul lui nea Vasile – dădea la lansetă ca să arunce cât mai aproape de pluta mamei Săndița, să mai tragă și la el carasul ăla mare, jucăuș. Înarmat cu un pachet de carpați și cu multă răbdare nea Vasile nu părăsea balta fără pește de-o saramură bună. Se știa, era lege, dădea și la lumina lanternei dacă ar fi trebuit numai să nu plece cu coada între piciore în sat. “Competitorul” lui nea Vasile de pe lac era mama Săndița, o persoană dinamică, serioasă si curajoasă. Mama Săndița trata pescuitul ca orice alta meserie, cu profesionalism și devotament. Era o persoană foarte organizată și plină de șarm, o persoană care-si pregătea partida de pescuit cu multe zile înainte. Pentru mama Săndița, plecatul la pescuit devenise ritual, nu pleca niciodată neânsoțită, strabătea distanțele până la bălți pe jos, și poate cel mai important lucru cu care ne obișnuise faimoasa noastră pescariță consta în faptul că trebuie sa fie prima pe baltă, de multe ori înainte de răsăritul soarelui. Spre deosebire de nea Vasile, eroina noastră nu-și prăfuia plămânii și nici nu pescuia cu unelte sofisticate. Pentru ea, un băț de alun, un cârlig, o bucată de ață de plastic și o plută din pană de gâscă erau suficiente. De obicei dădea la râmă, uneori la mămăligă cu galbenuș și zahăr sau pâine, foarte rar mai punea în cârlig și câte o lăcustă neastâmpărată ce ateriza obsesiv pe pluta grațioasă a undiței prinsă în mal. Era o persoană care iubea apa și natura, nu de multe ori o găseam cu piciorele infipte în apă și ochii încremeniți în luciul bălții. Avea noroc. Avea și zile mai slabe. De foarte multe ori împarțea din peștele prins tovarășilor de drum.
Epilog(douazeci de ani mai târziu): Bălțile au dispărut – distruse intenționat sau prin neglijență, mama Săndița ne-a părăsit și odata cu ea a dispărut și breasla pescarilor din Bălăbănești. Ehehe, acum doua, trei decenii se pescuia la Bălăbănești, …acum, din păcate mulți au înlocuit undița cu paharul și balta cu barul!
Leave a Reply