Şi uite-aşa se botează robul lui Dumnezeu! şi uite-aşa mă ia preotul şi mă vâră în cristelniţa cu apă sfinţită…o dată, de două ori, de trei ori, încet, cu grijă, nu cumva să mă scape în dimensiunile lichidului sine qua non, în braţele celui mai mult şi mai ne/cunoscut lichid de pe pământ!…(vorba ceea: din apă, Doamne, m-am născut şi m-aş întoarce-n apă!)…Da, de trei ori mă scufundă şi mă scoate preotul, numai de trei ori, însă suficient ca să înghit, printre rafale de urlete devastatoare, cu lăcomia-mi ciudată, aproape tot conţinutul vasului sfânt! altfel, nu se poate justifica atâta apă lipsă în vas când se sfârşeşte ritualul!…Sigur că da! nanele mă iau, mă boscorodesc, mă învelesc în crijmă (cică trebuie să stau în pânza asta nu ştiu cât timp) şi în alte cârpe “speciale”, mă dau din mână în mână, din mers, sunt mai greu, doar am atâta apă la bord, nu?…Iată, iar trecem prin capătul dinspre viaţă al drumului care duce la cimitir! iată, lumea iese pe la garduri şi pe la porţi, întreabă, cleveteşte, se minunează, şuşoteşte, dă din mâini şi din cap! eu sfidez tot ce trece şi rămâne! sfidez tot şi-mi văd liniştit de scos lacrimi după cuvintele mamei, după sfântul ei lapte!…Iată, se înserează de tot până ajungem în cătunul botezat Zimbru!…(oare cine l-a botezat aşa? oare ce preot o fi oficiat botezarea acestui paradis cu zece oameni, din care nouă sunt plecaţi permanent? oare unde se găseşte o cristelniţă aşa de mare, în care să încapă atâta rai, atâta picior de plai, atâta linişte şi frumuseţe în sine, atâta splendoare, atâta şi atâta nimic în mişcare?)…Da, uite, mama aşteaptă la poartă, mă ia în braţe, mă strânge la piept, îmi vine să cred că i-oi fi drag, îmi vine să-i spun sărut mâna, dar nu pot vorbi, încă…şi nu pot merge, încă…dar să vezi când m-oi apuca de plâns cu vorbe, când m-oi apuca de alergat prin ogradă şi prin grădină, după mama, să-mi dea ţâţă, să mă alăpteze fără oprire, să behăi până la cer că mor de foame, să se audă până-n pădurea Turcinului şi până-n pădurea lui Dumbă cum şi cât sunt de flămând!…Iată, nanele şi nanul şi câţiva vecini “de-ai casei” stau frumos pe marginea paturilor, ciocnesc pahare cu vin, au şi cozonac făcut de mama pentru onoarea evenimentului şi pentru cinstirea uricului care bea lapte cu sughiţuri, mai abitir decât cum lupul mânca sarmale la pomana caprei întru memoria iezilor obraznici şi proşti!…Sigur că da! e un soi de linişte stranie, materială, bună de tăiat bucăţi şi de păstrat în podul casei, pentru mai târziu!…Să vezi ce cumetrie!
*
Duminică, în prima zi după creştinare, toţi cei interesaţi şi dezinteresaţi încep să se pregătească să înceapă desfăşurarea cumetriei. Care mai de care umblă mai ţanţoş, mai agitat, mai preocupat, mai aşa şi pe dincolo, mai nu ştiu unde, mai nu ştiu cum!…(Fratele meu, Nicolae, are cinci ani peste secunda Zero, spre înainte, până Când!…Sora mea, Lucia, are trei ani peste secunda Zero, spre înainte, până Când!…Eu am trei luni din anul întâi al drumului de la şaizeci de ani, spre înapoi, către secunda Zero, Când!…Oricum, ei sunt mai mari decât mine, şi aşa vor fi să rămână, indiferent (de) când se întâmplă Marele Când al fiecăruia, diferenţa dintre noi fiind una plină de uşor sau greu ne/pătruns: Marele lor Când este egal cu secunda Zero, dar nu se ştie când va fi să fie!…Marele meu Când este egal cu secunda Zero şi se ştie că durează şaizeci de ani!)…Sigur că da! mama face de toate pentru frumuseţea şi corectitudinea sindrofiei care urmează să se întâmple mulţumită mie sau din cauza mea! face tot felul de feluri de mâncare! nu chiar în cantităţi mari, ca în vremurile care mă aşteaptă să le detest, să nu fiu de acord cu discipolii lor, să mă umple cu dezgust şi cu aleasă împotrivire!…Iată, nanele şi alde gură-cască îşi dau cu părerea despre ce şi cum să-mi pună în scăldătoare când trebuie să mă îmbăieze conform ritualului!…(doamne, câte ritualuri inutile în tot acest de-a lungul şi de-a latul distanţei dintre cântecul de Leagăn şi cântarea de Prohod, distanţă care, cică, se numeşte Viaţă!)…Iată, fratele şi sora mea stau printre aceştia şi nu prea înţeleg ce se trece şi ce se petrece, nu prea sunt dumiriţi ce-i cu atâta vânzoleală, ce-i cu iureşul ăsta în jurul plodului care (minune!) nu mai plânge, pentru prima dată nu mai plânge, dar parcă cercetează jur-împrejurul, parcă vrea să întrebe unde-s Ursitoarele, de ce lipsesc, de ce sunt prezente numai pârdalnicele Parce!…Iată, pe peretele dinspre Apus…(oare de ce nu pe cel dinspre Răsărit?!)…ca şi cum ar fi desenate de o mână fără trup, cu cerneală stacojie, dar şi şterse în acelaşi Timp, desluşesc patru versuri fără memorie, desprinse/furate din Nimicul Absolut al Marelui Sărut Universal: “Îl cumpăr eu…(eu nu mai cred în Parce,/ toţi zeii mei degeaba au murit)/…oglinzile chiar dacă se vor sparge/ şi voi rămâne fără Infinit!”…Sigur că da! uite, cumetrele mari mă scaldă, mă sucesc, mă învârtesc, îmi ursesc, îmi promit, îmi jură…dar eu pornesc să plâng după mama, după laptele-i fără de care n-aş reuşi să ajung tocmai la Moarte!
*
Gata, masa-i plină, toţi sunt aşezaţi la hrana cea de taină, lumânarea de botez arde în sine, citesc numai bucurie pe feţele arse de soare şi credinţă! care mai de care îmi citeşte viitorul, îmi ghiceşte în ochi, în lacrimi, vede în plânsul meu un fel de părere de rău a Vieţii, un fel de extaz al Morţii! care mai de care se întrece în a-mi spune ce am să fac la şcoală şi după şcoală, ce am să ajung, unde am să ajung!…Iată, ţaţa Pachiţa, sora lui Ion Creţu, bunicului patern, consideră că am să fiu pădurar în vreme de vară şi brutar în vreme de iarnă! nana Zamfira cică am să vopsesc ciori albe în salcâmii de pe Trifa! cealaltă, nana Doroftia, cică am mă fac arhitect de pompe funebre! iar Veronica, ultima nană, cică am să ajung exact cum zice mama Rucsanda: angajat permanent la suit babe în tren! numai nanul Ion Ureche bate cu părerea aproape de adevăr: voi fi veşnic îndrăgostit de Poezie şi voi munci pe veresie în atelierul de încercat prezervative, care atelier se afla şi se află pe strada Gării din Galaţi!…Sigur că da! unii se cam cherchelesc şi încep să cânte! tata cântă vorbe militare, mama zice melodii de dragoste ne/împărtăşită, mătuşile/naşele sunt de acord! ceilalţi intonează imnuri şi ode regale, despre monarhie, dar şi despre Lenin, şi despre Partidul Muncitoresc Român, pe care-l simt bătând la poartă şi la uşă, susurând la streaşină, cotrobăind prin lucarnă, intrându-mi în sânge, în oase, în Viaţă şi în Moarte!…Sigur că da! fiecare cântă ce vrea şi la ce vrea! unul face ca frunza, altul face ca greierele! unul zice din fluier, altul zice din cimpoi! unul face ca solzul de peşte, altul face ca paiul de grâu!…şi cum naiba, cum pupăza să mai plâng în asemenea condiţii de presiune şi temperatură? sunt consternat, mama-şi face cruce, văzând că nu mă mai aude urlând, şi se roagă s-o ţin tot aşa, să aibă timp, sărmana, pentru acumularea laptelui în Izvorul Tămăduirii, singurul izvor din care mănâncă şi Viaţa şi Moartea, deopotrivă!…Gata, cumetria-i gata, masa-i gata, vinu-i gata, noaptea-i gata, dimineaţa de luni zgreapţănă la geamuri, hectarele cu păpuşoi şi cu sfeclă aşteaptă cu sufletul la gură!…gata, ia mai rămâneţi sănătoşi! ia mergeţi cu bine, cărare bătută! să vă trăiască uricul, să fie într-un ceas bun!…gata, încă un pahar cu vin la plecare, la uşă, la capătul prispei, la poartă!…Sigur că da! tata îi conduce pe cumetrii şi pe musafirii din Rădeşti! îi conduce până la Ghiţă Fluture, la marginea Zimbrului! îi aud cântând şi îndepărtându-se! unii nu se vor mai întoarce niciodată!
*
Hai, gata cu chiolhanurile, gata cu toate bunele şi relele post/ritualice! mai am de plâns, mai am de urlat! am de învăţat mersul pe jos! că, uite, biata mama s-a săturat să mă tot poarte în braţe şi să mai şi fie blândă cu nazurile mele! am de învăţat să vorbesc, fiindcă, uite, nu-i pot răspunde mamei la întrebări, nu-i pot da răspunsuri la întrebările sale despre mine, despre comportamentul meu ciudat pentru fragedul timp şi pentru frageda vreme a prunciei în care stau de la şaizeci până la zero, nu de la zero până la nu ştiu cât, nu de la zero până când se plictiseşte cerul şi pământul, până când se supără karma şi mă dă afară din acest Nimic, şi mă trimite în alt Nimic, adică Nicăieri!…Gata, vine primăvara, vine vara, vine toamna, vine iarna! şi mă tot întreb de ce vin astea toate? de ce nu stau în banca lor, acolo, unde le-a făcut mumă-sa?…Gata, am învăţat să încep să vorbesc oleacă! nu mult, dar suficient ca să o crucesc pe mama când o rog foarte frumos sau foarte urât (urlând, adică) să-mi bage în cap ce sunt alea care vin zburând, primăvara, şi pleacă zburând, toamna! care vin mai puţine şi pleacă mai multe! sau, dacă te uiţi din partea cealaltă, vin mai multe şi pleacă mai puţine!…Gata, am învăţat să ştiu că am o bunică maternă, Maria! gata ştiu că am şi o bunică paternă, Elena! gata, ştiu că am încă o surioară în scutece, Maricica!…Gata, ştiu că am crescut doi ani, sunt din ce în ce mai mare, am cincizeci şi opt! ştiu că mama vrea să mă înţarce, dar nu poate, că behăirea mea şi lăcomia mea după laptele ei îi umple sufletul cu milă şi nu mă poate ţine în ţarc, în cerc, mai încolo şi mai departe de dragostea-i maternă devastatoare!…Uite, din când în când, mai ales între Sfântul Gheorghe şi Naşterea Sfintei Maria, mă duce la Rădeşti, la maică-sa şi la nanele mele, şi mă lasă în seama lor, să aibă grijă de mine, să mă înveţe frumos şi mult, să mă vindec de plâns şi de icoana mamei!…Sigur că da! mă învaţă, dar sunt coşmar pentru tinereţea şi gândurile lor! sunt dezastru! când mă aşează în pat, urlu să mă dea jos! când mă dă jos, vreau să mă suie în pat! când îmi vorbesc despre popă, eu vreau preoteasă! şi invers!…şi tot aşa! dar n-au curaj şi nu au nici suflet croit să mă chelfănească! nu vor în nici un chip s-o supere pe mama, sora lor mai mare şi cumătra lor mai mică!…Şi încă o primăvară, şi încă o vară, şi încă o toamnă, şi încă o iarnă!…uite, au trecut cinci ani de la naştere, am cincizeci şi cinci!…urlu cu vorbe, alerg după mama să-mi dea lapte, şi nu-mi mai dă!…Oare ce se petrece cu mama?
*
Mama, sfânta mea mamă, să nu-mi mai dea lapte?! Oare nu mai vrea? Oare nu mai are? Oare nu mai poate?… Desigur, nu-mi vine să cred, sunt uluit! sunt nedumirit şi nu mai plâng! uit să mai urlu! nici mamei nu-i vine să creadă că Ion, uricul cu atâtea naşe de botez, nu mai varsă lacrimi pe lutul din odaie, pe ţărna ogrăzii, pe cărare şi pe drum, pe arăturile de primăvară şi de toamnă, pe zăpezile mari cât copacii, pe ţinuturile cu verdeaţă autentică, nu acele invocate la slujbele de îngropăciune!… Iată, în fiecare dimineaţă, mama stă în calea primăverii! o aşteaptă să vină! şi vine exact la întâi de Mărţişor! o aşteaptă la poartă, la pârleaz, la colţul prispei, la marginea satului!… De fapt, aici, în Zimbru, în cătunul acesta mirific, toate casele sunt la marginea satului! şi toţi oamenii, iată, se duc la marginea satului şi se uită în Jos, adică înspre Sud! ei ştiu că de acolo vine primăvara! dar se mai uită şi în Sus, înspre Nord, adică, şi îşi aduc aminte de iarna care le-a dat atâta zăpadă! zăpadă care, iată, se topeşte încet-încet, intră în pământ, sătenii se bucură, nu suduie nici frigul, nici căldura, nici pământul, nici cerul!… Gata, faţa gliei se zbiceşte, scoate abur, se face numai bună de greblat, de arat!… şi mă duc şi eu în urma oamenilor care ară cu plugul dintr-un brăzdar, plug tras de boi sau de cai! ce minune am sub tălpi! ce minune îmi mângâie tălpile şi mă încarcă pozitiv, mă determină să cred că fac levitaţie, că mă înalţ tocmai acolo unde vântul rostogoleşte norii, unde liniile de păsări călătoare desenează semne şi cărări între Viaţă şi Moarte!… Iată, moş Vasile Mihai zvârle grăunţe pe tarlaua aflată de din vale de clopotniţa mănăstirii dărâmate la cutremurul din 1940! poartă desaga pe umărul stâng şi, cu mâna dreaptă, ia seminţe de păpuşoi şi le aruncă, le seamănă, adică, pe pământul care abia aşteaptă să le înghită! şi, din urmă, vine cu aratul bădia Iancu Cujbă, om dintr-o bucată, calm, şugubăţ, săritor la necaz! şi, pe urmele sale de opinci sau de tălpi goale, hop şi eu, de dragul Necunoscutului, de dragul arăturii, de dragul atâtor şi atâtor triluri de soprane şi tenori cu pene!… Gata, au răsărit păpuşoii, a răsărit grâul, mergem la prăşit, mergem la secerat, se aude batoza pe arie… se aud oamenii cum trăiesc frumos şi muncesc fără să blesteme aiurea, muncesc bine şi cot la cot cu copiii “mari”, cu noi, cu toate cele date de cel de Sus, de cel de Jos, de tot ce înseamnă pentru ei Miazăzi şi Miazănoapte, Soare-răsare şi Soare-apune!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply