Sunt din ce în ce mai ostenit. Trebuie să mă culc devreme, din ce în ce mai devreme. Simt osteneala aceea unică şi ademenitoare, osteneală pe care numai Necunoscutul o poate alcătui. Trebuie să mă culc din ce în ce mai devreme şi să şi dorm, nu să stau aşa, cu ochii pe pereţi şi cu gândul la cai verzi. Să dorm, pentru că numai somnul vindecă osteneala, această boală cumplită a temerarilor, a călătorilor şi aventurierilor şi curajoşilor fără Fir prin labirintul Ne/Cunoaşterii. Sigur că da, nu?… Uite, chiar acum, după toaca de vecernie, încep să casc torenţial, semn că-i foarte obosit ăla din cap! are nevoie de oxigen, sărmanul cenuşiu! are multă şi mare şi urgentă trebuinţă de odihnă!… Uite, mă dezbrac, mă îmbrac, îmi desenez o cruce imaginară pe faţă şi mă întind, mă lungesc în pat! în patul fără de care nu se poate! în patul simbol al naşterii şi al renaşterii, al facerii şi al refacerii! în patul vieţii şi al morţii, deopotrivă! în patul iubirii, dar şi al desperării! în patul de scânduri! în patul de nuiele! în patul de paie! în patul de pene! în patul de fân! în patul de apă ori de aer! în patul de foc şi de ne/noroc! în patul de pământ! în patul de tot şi de nimic!… Sigur că da, nu?… Uite, gata, sunt lungit, parcă nu pot să adorm, parcă Cineva îmi dictează, îmi strigă, îmi porunceşte să stau treaz, să mai stau treaz, să nu adorm, să nu adorm încă, să mai aştept oleacă!… Uite, chiar în secunda asta, ce frumoşi cai verzi, ce linişte îi şterge şi îi înghite pe toţi, într-un nechezat definitiv, într-o cavalcadă cu spatele, spre o lume Necunoscută, spre altă lume!… Gata, nu mai văd nici un cal, nici un păianjen pe diedru! chiar şi Maria dispare din icoană! chiar şi purtătorul de biruinţă se face din ce în ce mai mic în aria ramelor de lemn mâncat de vreme, de timp şi de cari!… Gata, se apropie Lovitura! o simt în apropiere, îi simt vibraţia, parcă-i buzduganul avertizor al Zmeului veşnic mort după Ileana şi veşnic supărat pe Făt-frumos!… Sigur că da! vine Lovitura, o primesc exact în moalele Celui de sus, celui fără oxigen, Celui fără de care aş fi egal cu o piatră, cu un cuvânt uitat de-a pururi supt praful şi în măruntaiele unui biet dicţionar!… Ce Lovitură cumplită! Lovitura Necunoscutului! Lovitura cumplită, dar plăcută a Necunoscutului! Necunoscutul acela din dinaintea propriei mele Naşteri!… Sigur că da! iată, e seară, e 31 august, mama se întoarce de la cules păpuşoi tocmai de departe, din Tâmpa! şi-i foarte ostenită, mai ales că mai are puţin şi începe să mă nască!
*
E ostenită mama. Tare ostenită. Trebuie să se hodinească repede. Fiindcă, mai are oleacă şi începe să mă nască. Face mâncare pentru a doua zi, să fie când pleacă ai casei la muncă şi la şcoală. Gata, mâncarea-i gata. Cei născuţi înaintea mea, Neculai şi Lucia, dorm de mult. Mama se pregăteşte de culcare, îşi face semnul crucii, citeşte din “Crimă şi pedeapsă”… şi cade în somn. Şi doarme, şi doarme, şi doarme! şi tare repede se mai hodineşte mama! oare cum a învăţat să se hodinească aşa repede?… Gata, mama-i hodinită! gata, uite, începe să mă nască! mă naşte fără medici, fără moaşă, fără asistenţă savantă, fără vraci de ocazie, fără babe licenţiate în facerea lumii!… Uite, e aproape ora patru, dimineaţa! uite, mama-i singură şi se chinuieşte cu naşterea mea! mă naşte singură şi mult! ea mă naşte, şi eu habar n-am ce face mama! de unde să ştiu ce face mama, dacă eu (adică cel fără “eu”, deocamdată) sunt în mijlocul Necunoscutului, supt povara Loviturii de Dinainte, care-i egală cu povara Loviturii de După?… Sigur că da! nu ştiu! dar am să învăţ! am să învăţ şi am să spun: uite, mă naşte o secundă, două secunde… o oră, două ore… o săptămână, două săptămâni… mă naşte un an, doi ani… parcă nu vrea (sau nu poate, sau nu ştie) să se oprească din naşterea mea!… Uite, chiar aşa-i! încep să desluşesc durerile mamei la naşterea mea fără sfârşit! încep să văd linia infinitezimală dintre Viaţă şi Moarte, dintre Necunoscut şi Cunoscut! iată, încep să-mi aud şi încep să-mi văd scâncetele şi lacrimile pe care mi le dă mama împreună cu Naşterea! cum să naşti un om fără lacrimi? dacă mă naşte mama fără lacrimi, ce-i mai dau, de-a lungul vieţii, în loc de flori?… Şi, iată, încep să mă întreb: oare ce face mama, de nu mai termină naşterea mea? oare nu vede că anii trec mai repede ori mai încet, după cum i-au făcut, scurţi sau lungi, cei născuţi înaintea mea? oare cum poate mama să îndure atâta Naştere fără oprire şi fără cusur? şi, uite, mama se bucură, nu-i tristă! şi plânge discret, să nu-i trezească pe cei dinaintea mea, pe cei care, iată, se îmbracă în alb şi negru, şi cântă, ori plâng şi se duc şi se ascund în gropi, ori stau şi-şi văd de naşterile altora şi de naşterile lor!… Iată, se face Lumină! şi ce Lumină! gata, mama spune că-i gata, m-a născut! văd şi eu! oare să cred că-i adevărat ce văd? oare sunt viu, printre vii, ori aşa trebuie să cred? văd într-adevăr, ori rămâne de văzut?… Da, gata, sunt născut! mă uit în jur: oare unde o fi mama? mă uit în calendar: am şaizeci de ani!
*
Da, în sfârşit (?) sunt născut, sunt viu, trebuie să cred că sunt viu! şi am şaizeci de ani! şaizeci de ani, la naştere? da, sigur că da! după cum aud, unii au şaizeci de secunde, la moarte! şi, atunci, de ce nu-i normal să poţi avea şaizeci de ani în clipa naşterii?… Da, sigur că da! trebuie să accept că este real tot ce se întâmplă, tot ce se petrece cu mine, în legătură cu mine! n-am încotro!… Iată foarte mulţi oameni tineri, foarte tineri, mai ales femei, roiesc şi se bucură în jurul meu, beau câte un păhărel, câte două păhărele, chiuie, trântesc şepcile şi căciulile de pământ!… Oare unde o fi mama? oare de ce nu se bucură şi ea dimpreună cu ceilalţi?… Sigur că da! mama-i plecată să muncească mâncarea pe coclauri, s-o aducă acasă şi să facă lapte pentru mine! că mănânc de rup scutecele! şi plâng de se scurge ploaia prin tavanul casei învelite cu pelin!! plâng mult şi enervant! dar cei din jurul meu nu dau doi bani pe urletele mele primordiale! se pregătesc de marea (?) taină a botezului! vor să mă boteze aproape toate surorile mamei, vrea să mă boteze şi unul dintre fraţii ei… Veronica, Zamfira, Doroftia şi Ion! cred că-s foarte greu de botezat, dacă se adună atâţia pentru o scăldare în cristelniţă, nu? le-o fi frică să nu mă scape, să nu mă înec în apa cu busuioc, fiindcă-s tare lacom încă de când am dat nas în nas cu prima moleculă de aer, dincoace de pântecele născătoarei mele, da?… uite-i cum mă drăgănesc, şi cum mă naninesc, şi cum mă sucesc şi mă învârtesc, parcă nu aş fi un boţ cu ochi, un plod de… şaizeci de ani! uite-i cum se smiorcăie de admirare! uite-i cum se fasolesc şi nu se pot hotărî cine să fie primul dintre naşi!… Sigur că da!… şi eu urlu de mă aude mama tocmai din Zăpodie! mă aude şi vine într-un suflet să-mi dea ţâţă, să nu mă scape mortăciune, să nu piară uricul de pe faţa pământului umplut cu mame, umplut cu Lumina oaselor lor!… Gata, se aude cum vine mama de la tăiat şi legat hlujani, cum deschide poarta şi cum nu mai are răbdare să nu întrebe despre odrasla urlătoare! se aude cum se reazemă oleacă de marginea prispei, că-i tare ostenită această mamă, această lege universală, acest Cuvânt din două silabe leite, gemene, identice, sfinte, dulci şi amare, deopotrivă!…Uite, întinde braţele spre mine şi mă strânge la piept… să mănânc şi să cresc mare, să-mi aduc aminte de această Făptură, de această Alcătuire… Până când?… dacă ştiu că am să trăiesc şaizeci de ani, până în secunda Zero, nu?
*
E sâmbătă şi sfârşit de toamnă. E splendid. Nici cald, nici frig. Peste tot, prin copaci, numai aur şi aramă. Şi multă foială în jurul meu. Şi nanul, şi nanele, şi de-ai noştri, şi de-ai lor, şi vecine. Şi câte-un ţânc mai răsărit, şi câte-o ţâncă mai curioasă, uitându-se prin gardul de nuiele orizontale, aduse de tata, din pădurea lui Vasile Candrea!… iţindu-se printre tufe de dumitriţe, printre ochiul-boului, să vadă ce se petrece cu mine, ce-i cu atâta interes în preajma mea şi a urletelor mele de plod lacom, aflat în anul şaizeci, primul an al vieţii, adică… Sigur că da, e dârdora pregătirilor pentru botez, pentru botezarea mea, adică! ce foarte frumoase şi foarte frumos îmbrăcate sunt nanele mele din Rădeşti, venite repede la Zimbru să creştineze creaţia recentă a mamei! uite-le cum umblă ca argintul viu, cu scutece nou-nouţe, cum una îmi spune să mai şi tac, nu să urlu continuu, cum una îmi cântă cântece de amăgire, de alean, de somn, cum spun descântece de deochi, doar-doar am să încetez cu behăitul după mama, după laptele-i sfânt!… Sigur că da, numai când mă alăptează, nu urlu! în rest, terorizez cu plânsetul toată mahalaua asta mică şi feerică, cea mai limpede şi înaltă şi adâncă mahala din lumea noastră şi a voastră şi a lor! sărmanele femei nici nu ştiu ce să-mi mai facă, nici nu ştiu ce să-mi mai spună, poate tac naibii, poate adorm, poate mă papă moartea prin somn!… Uite, vina ţaţa Pachiţa, mătuşa lui tata! vine cu o trestie, mă măsoară, se apucă de boscorodit, de mormăit, de bălăbănit, de bălăngănit nu ştiu ce baliverne şi bazaconii universale, poate tac!… aiurea! ţi-ai găsit să tac! nici vorbă! urlu pe nu ştiu câte octave! toţi dau din umeri şi din mâini a lasă-mă să te las, a lehamite! unii chiar scrâşnesc, unii chiar mă scuipă, cică-s deocheat! alţii cică să mă ducă naibii mai repede la biserică, fiindcă cer botez, vreau botez!… aiurea! eu cer lapte, vreau lapte, urlu numai după lapte, atât!… Gata, vine mama de prin grădină, de prin ogradă, de peste tot! gata, mă ia în braţe şi-mi zice “taci cu mama!”… şi-mi dă lapte de mamă, şi-mi dă cuvinte minunate! ce lăcomie pe capul şi pe sufletul meu! parcă aş fi duşmanul a tot laptele matern de pe pământ, parcă sunt în stare să înghit toată cărarea lactee!… Gata, mă aşează pe scutece, mă înfăşoară, că-i vremea să mă care la biserică, să mă bage în cristelniţă!… aiurea! nu mai pot (eu) de biserica lor! îmi văd de urlat şi umblu cu ochii numai după mama! gata, nanele mă dau din mână în mână! îşi fac cruce! şi plecăm!
*
Biserica nu-i departe. Cam un kilometru, un kilometru şi-oleacă de mers cu piciorul. Numai că drumu-i zdrelit, hurducăit, cotit, sucit, la vale, la deal, abrupt, înclinat, zemos…(Seamănă cu Singurătatea. Pentru că doar Singurătatea stă şi face aşa, cum vrea, de capul şi de sufletul ei. Doar astă soră a Frumuseţii şi a Sălbăticiei îşi desfăşoară ne/păsarea în văzul lumii, spre admirare sau blestem)….Iată, până la poartă mă cară nana Zamfira! aici, mă dă nanei Veronica! asta mă cară până în vârful dâmbului, unde începe coborârea spre casa lui moş Ion Mocanu şi spre hurduduiul de lângă moş Gheorghe Mihai! aici, mă plasează nanei Doroftia! asta mă transportă până la fântâna din vale…şi mă depune/zvârle în braţele nanei Zamfira! şi tot aşa!…(că-s greu! patru kile şi jumate, la naştere! la şaizeci de ani…patru kile jumate, aproape cinci kile…în prima clipă a vieţii, e ceva, nu?)…Uite, trecem pârâul din fundul grădinii lui Toader Luca şi începem urcuşul pe costişa lui Mitică Păsat!…(şi eu nu încetez nici o secundă să urlu, din mână în mână! zadarnic “taci cu nana!” zadarnic rugi şi invocări celeste! urlu de se clatină fântâna din Barc! urlu de-şi pune mâinile-n plete salcia de lângă fântâna în care va fi cât pe ce să cad, mai târziu! urlu de-o ia razna şi fuge către început acest sfârşit de toamnă! urlu de se răs/crucesc femeile pe la garduri!…da-i bine că nu m-au repezit în Râpa cea Mare, să văd încă de pe acum minunăturile care au să aibă a-mi legăna viaţa spre moarte şi moartea spre viaţă, mai târziu!…urlu de dă noiembrie să se ascundă-n octombrie şi, cu tot cu septembrie, să se întoarcă înainte de toate acestea, în Necunoscutul ispititor, dar foarte liniştit!)…Sigur că da! iată, mai avem puţin şi ajungem la şoseaua cu praf şi balast din Poiana Vântului, unde, mai încolo, am să am de pătimit şi de gustat vinul dulce-amărui al haiduciei copilăreşti!…Gata, trecem pe lângă drumul cimitirului…(n-avem treabă cu mormintele, deocamdată)…trecem prin faţa casei învăţătorului Lascăr Ciucă…şi ne apropiem de biserică! o biserică mică şi primitoare, pe partea stângă a satului Bursucani, cum vii dinspre nordul Moldovei de sud şi vrei să ajungi şi să nu te mai saturi niciodată în sudul Moldovei de nord!…Gata, nana Zamfira intră în spaţiul fără timp, cu uricul urlător în braţe!…Iată, preotul Victor Răşcanu vine şi începe şi săvârşeşte botezul!…şi toată viaţa am să-mi amintesc vocea acestui om care slujeşte nunţi şi înmormântări, dar bate şi tablă pe casă!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply