Tirajul din televizor: “Dacă-i nevoie, îmi arăt curul!

Pe vremuri, către publicațiile de mare tiraj alergau toate gloriile politice și literare. Azi, tirajul se cheamă rating și măsoară înghesuiala de ochi care se uită concomitent la o prostie cu sau fără ștaif sau la un eveniment cumsecade. Pe coridoarele unui asemenea așezământ imagistico-vocal găsești laolaltă, îmbrâncindu-se cu o politețe scrâșnită, prim miniștri foști și actuali, oameni de afaceri scăpătați care compensează un faliment financiar printr-o reprezentare, dacă se poate, în prime time, curve recalificate în călugăria politică de azi, mereu vrednică în a racola enoriași doctrinari sau de sulemeneală, vagabonzi ai banului public, mereu nemulțumiți de cât au prins, glorii clandestine, indivizi picați în reflectoare fără să-și mai aducă aminte cineva din care motiv și uitați acolo de ani de zile, cum e odrasla unui fost demnitar care e vedetă dar nici ea nu știe de ce. E urâtă în draci, nu cântă, nu recită, nu e deșteaptă. Sau unul  cu nume de Georgică, Gigică, Gicuț, ceva pe aproape, care a câștigat sau n-a câștigat la loto și de atunci s-a calificat om de serviciu în toate televiziunile. Nimeni nu știe de ce-l invită și nici măcar el. E însă nelipsit.

Tirajul din televizor, ca o capcană, înghite și oameni de onoare, atrași de o momeală de notorietate. Fiind prea serioși ei rămân puțină vreme în zbilț. Fug, speriați de o mânjire, sau sunt alungați, cum s-a petrecut cu un eminent profesor, fost ministru, chemat de două ori pe an pentru a repara constanța unei chermeze.  Venirea lui triplează numărul de cuvinte utilizate lunar de invitații constanți ai prăvăliei, dar referirile abundent culturale și ținând de o erudiție incomodă, omoară exact ceea ce doare – ratingul. Am un prieten, burduf de carte, din lumea care asudă să facă emisiuni. De ce te prostești? – l-am întrebat. Dacă va fi cazul să-mi arăt în direct curul, mi-a zis el furios, o fac. Iată, deci, explicația pentru cazul intelectualului subțire. Lumea nu se uită cu aceeași relaxare la profesor, destindere cu care își face siesta lângă invitații ecranului zilnic, monotoni ca niște gâște fără aripi și fără facultatea zborului.

Scriu asta după ce am răsfoit o relatare de epocă din anii interbelici, când coridoarele ziarelor de tiraj, ca niște anticamere ale gloriei, înghesuiau deopotrivă politicieni și cărturari, toți avizi de un răsunet mai larg al onomasticii lor peste văile patriei. Azi coridoarele redacțiilor care scriu pe foaie sunt pustii iar la chioșcuri nu se mai vând ziare, ci un fel de reviste despre lungimea picioarelor și densitatea feselor damelor de companie ale politicii. Moromete nu mai citește la poartă ziarul, iar foaia preparată din celuloză face alergii. O colegă mi-a spus că suntem pe cale de a deveni prima țară din lume fără ziare tipărite. Se vinde Cancan, zic! Ziare, am spus, m-a ocărât ea! Îi dau dreptate. Ceva similar se petrece cu cartea. Librăriile nu mai primesc, de ani buni, cărți de poezie, iar librăria din centru, unde-și lansa cărțile Nichita, vinde geamantane.

Surse: A.M. Press și www.certitudinea.ro