Texte culese de pe site-ul vechi, autor – Daniela Gîfu

Daniela Gîfu despre Hanna Bota

Maria din Magdala

În viaţă avem parte de momente care ne îmbogăţesc spiritual mai mult decât reuşim, poate, în tot traiectul ei. Aşa s-a întâmplat cu mine, când mi s-a oferit ocazia să citesc cartea Hannei Bota, „Maria din Magdala”.

Este vorba, aşa cum apare scris şi în prolog, despre iubire, o iubire tridimensională (telurică, raţională, spirituală) – care poartă un singur nume – DUMNEZEU.

Miruna, în dorinţa ei de a deveni un arhitect renumit, se caută de fapt pe ea însăşi. Este o căutare karmică, ce o însoţeşte peste tot, dar pe care abia pe tărâmul sfânt o conştientizează cu toată fiinţa. Unde altundeva…?!

Asocierea numelui Miruna de cel al Mariei poate fi privită, în cele din urmă, ca fiind cheia acestei cărţi. Pentru mine semnifică împlinirea iubirii prin sacrificiu, asemenea Mariilor din Noul Testament, care nu şi-au aflat liniştea eternităţii decât prin puterea sacrificiului.

Să ne amintim de Sf. Fecioară Maria care, încă de la venirea ei pe lume – când Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana erau îmbătrâniţi de ani şi de povara sterilităţii -, a avut destinul însemnat, fiind dăruită de la fragedă pruncie Casei Domnului. Şi în curăţie a trăit până la sfârşitul vieţii ei pământene, dăruindu-şi singurul Fiu spre mântuirea neamului omenesc…

Dar volumul de faţă ne trimite spre o altă Maria, Maria Magdalena, al cărei destin pare a-l reface, într-un anume fel, eroina cărţii.

Romanul este structurat în cinci părţi:

Prima parte – numită Haţorul – ne dezvăluie misterul alegerii Mirunei de a călători pe plaiurile canaaniene. Tânăra de 27 de ani, cu o structură fizică delicată, se lasă antrenată de provocarea regăsirii propriului EU, după parcurgerea unui lanţ însemnat de eşecuri amoroase. Entuziasmul manifestat în munca ei de arheolog îl copleşeşte pe cel care o va însoţi cu toată dăruirea, în căutarea ei până la înălţarea dezrobitoare. „Înşelătorul” Iacob va şti să descopere şi să stingă „amărăciunea” Mirunei, care acum pătrunde în labirintul revelaţiilor mântuitoare.

Iacob realizează misiunea Mirunei, îndrăznind să o numească naghid (trimis al Domnului) şi vrea să facă parte din „oastea” ei nevăzută, de entităţi care o vor îndruma pe calea înţelepciunii universale.

Partea a doua – Ierusalimul teluric – ne relevă cea de-a doua viziune a Mirunei, viaţa Mariei Magdalena, aici cu numele de Miriam. Într-o descriere emoţionantă a sacrificiului perpetuu, trăit de Miriam, descoperim naiva fetişcană ispitită să guste din dulceaţa amorului cu cel care ar fi trebuit să o îndrume pe calea aleasă, „bunul” Shimon. Aici identificăm semnificaţia mirului, care este, în egală măsură, simbolizat atât ca preţ al deflorării infantilei „mieluşeli”, cât şi ca dovadă a credinţei şi iubirii absolute pentru Hristos.

Miruna, în delirul febrei, înţelege din secvenţele retrăite din viaţa lui Miriam că trecutul vrea să fie dezvăluit şi îndreptat prin chiar însăşi sacrificiul ei.

Vieţile celor două eroine seamănă uluitor de mult. Dăruirea în braţele fariseului Shimon devine la fel de neîngăduită ca şi cea trăită de Miruna cu preotul romano-catolic Teofil. Cele două iubiri sunt în egală măsură atât divine (datorită purităţii amoroase dăruite de cele două tinere femei, Miriam şi Miruna), cât şi luciferice (prin încălcarea jurămintelor castităţii de cei doi bărbaţi, Shimon şi Teofil).

Partea a treia – Magdala – pătrunde şi mai adânc în înţelegerea semnificaţiei febrei Mirunei şi a rolului ei misionar. Ajunsă, alături de Iacob, în satul Azariyeh, cunoscut ca Vechea Betanie, va pătrunde şi mai mult în viaţa lui Miriam, care ne apare drept Maria Magdalena, sora lui Lazăr şi a Martei. Neputinţa Mirunei se adânceşte şi, totodată, se risipeşte o dată cu ultima ei iubire, trăită alături de Iacob. Acesta, în braţele Mirunei, rezonând neaşteptat cu lumea ei interioară, în ciuda deciziei de a nu se mai căsători nicicând (era văduv de şapte ani), simte nevoia prezenţei ei permanente.

Miruna conştientizează viaţa uşoară pe care a trăit-o, asemenea lui Miriam, care alesese acest defăimător drum în locul ruşinii judecării pe nedrept a familiei ei de către comunitatea, cu legi foarte aspre, în care trăiau.

Desfrâul existenţei ei este încununat cu acelaşi parfum al virginităţii pierdute (mirul), primit, ironie!, tocmai de la unul dintre cunoscuţii lui Shimon. Acum mirul ne va conduce în misterul iubirii biblice, consemnat şi analizat şi de alţi iubitori ai condeiului, iubirea femeii păcătoase pentru Hristos. Şi totuşi, femeia blestemată de semeni este preţuită şi iertată de însuşi Hristos.

Partea a patra – Drumul îngust – întăreşte legătura karmică dintre Miruna şi Miriam. Miruna, deşi din ce în ce mai bolnavă, nu cedează presiunilor corpului ei din ce în ce mai slăbit, care o chemau într-o nouă aventură spitalicească, şi decide să deznoade misterul vedeniilor în căutarea propriei mântuiri sau, cum apare în carte, în aşteptarea vorbelor sacre „nici Eu nu te osândesc!”.

Starea de delir a Mirunei este absolut necesară, fiindcă – oricât de dedicaţi lui Dumnezeu am fi – starea de inconştienţă este cea care ne dezvăluie cel mai clar şi mai coerent firul sacru, fără a cădea în sminteală.

Apocalipsa îşi cere un nou tribut, o nouă nuntă a Mielului. Miruna deja ştia… Trebuia să se întoarcă acasă la Teofil.

Ultima parte – Acasă – devine şansa Mirunei de a accepta sensul iubirii, acum identificată cu cea kenozică, dintre ea şi Teofil şi, în sfârşit, de a se ierta pe ea însăşi. Şi cum iertarea cerea sacrificiul suprem, Miruna va deveni donatorul ales pentru sora ei mai mică, Dora, care revenise din rătăcire la acelaşi Teofil. Teofil salvează astfel trei vieţi: a Mirunei, a Dorei şi pe a lui însuşi. Blestemul se risipise… Miruna fusese aleasă mireasa Mielului.

Autor: Daniela Gîfu

Sursă: http://revista-ecoul.com/scriitori-despre-scriitori/daniela-gifu-despre-hanna-bota/

Daniela Gîfu – „Eu, tu și El. Oglindiri spirituale”

Daniela Gifu nu este ușor de clasificat. Fără să reprezinte neapărat „un caz” pentru literatura contemporană, reușește etapă cu etapă să atragă atenția prin coeziunea și proprietatea formulărilor. Mai rar aflăm un intelectual (atât de apropiat de mediul universitar) în ipostaza de a așterne pe hârtie mare parte a frământărilor personale. Demonstrând încă de la început tăria unui caracter aparte, Daniela Gifu nu este interesată, decât în măsura cuvenită, de ceea ce se va zice despre eseurile sale.

Ultima ei carte, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, continuă un drum spiritual ce fusese anunțat încă de la volumul „33. Jurnal de inițiere spirituală”. Având prefigurat în centrul discursului chiar scopul ultim al ființei creștine, tânăra scriitoare realizează odată cu paginile volumului de față noi geometrii metaforice complementare, în cadrul cărora ne propune, într-o manieră lingvistică accesibilă, nuanțări fericite la câteva din parabolele de factură religioasă.

Deși licențiată la Facultatea de Fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, coordonatoare ulterior a programelor cultural-educaționale la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca, președinte al Asociației culturale Art Verba, dar și inițiatoare a cenaclului literar-artistic Cenaclul de Seară, ca să nu mai enumerăm alte „parteneriate de suflet” ori titluri obținute (precum masteratul căruia îi urmează calitatea de doctorand), Daniela Gifu are fericita știință de a-și elibera discursul de prețiozități științifice ori literare „nelalocul lor”, necăzând însă nici în pericolul de a împrumuta elementele definitorii ale retoricii de amvon. Apropiată mediului monastic prin pelerinajele pe care mai mult le bănuim din spatele rândurilor, autoarea exemplifică modul fericit de formare a intelectualului postdecembrist. Fără să fi aderat la sociețăți civice inoperante, Daniela Gifu vorbește pentru omul ieșit în drumul către Biserică dar rămas în Cetate, a cărui conștiință se zbate pentru recuperarea Adevărului.

La nivelul semnificațiilor cele mai complexe, raportul de coordonare prezent în titlu – „Eu, tu și El” – re-așază în zona obișnuitului conceptul de „îndumnezeire a omului”. Motivul apei este împrumutat din literatură însă este parțial resemantizat: oglindirile spirituale aduc aminte de o zonă a experiențelor reciproce, aflate într-o permanentă continuitate ori renaștere. Tonul confesiv ce este întâlnit cu fiecare pagină ne indică matricea culturală a autoarei. Îndrăznind să o consider mult mai apropiată de tradiția Bisericii de Răsărit, constat că majoritatea judecăților emise conduc înspre a circumscrie realitatea iubirii. De altfel, nu sub forma vreunui joc gratuit, ci motivat, primul capitol se intitulează „La început a fost iubirea”, aducându-mi aminte de fericita zi în care m-am întâlnit cu superba „expunere” a părintelui Dumitru Stăniloae din „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea”. Aceasta e și una din calitățile scrisului marca Daniela Gifu: te invită permanent la o redescoperire a propriei persoane; mai mult, îți propune, de ce nu, scurte exerciții comparative între experiențele scriitorului și cele ale lectorului.

Însuși conținutul cărții are o structură tripartită: partea de eseuri adună o suită de șapte texte așezate într-o ordine bine stabilită, amintind de celebra Scară ortodoxă. Acestea sunt exemplificative prin chiar titlurile pe care le poartă: „La început a fost Iubirea”, „În armonie cu Legea”, „Omul, structură trinitară”, „eu, tu și El”, „Problematica Postului Mare”, „Trădarea, o formă de iubire a sinelui ?”, „Prin Lumină, spre Cetatea lui Dumnezeu”. A doua parte a cărții nu constrastează ci, cum deja am afirmat, completează într-o altă manieră parte din afirmațiile făcute. Acum se pleacă de la succinta rememorare a unor experiențe personale, comentate ulterior prin prisma citatelor biblice ori ale Sfinților Părinți. Realmente inedită este a treia parte a volumului, acolo unde ne surprinde interesul pentru un gânditor relativ necunoscut maselor largi. Omraam Mikhaël Aïvanhov este prezent prin 33 de pasaje, pe larg comentate de Daniela Gifu. Voi reține doar câteva rânduri referitoare la cotidian: „Un fin cunoscător al realităților lumești se confruntă mental și spiritual cu două viziuni: una retro, conservatoare și una metro, postmodernă. Prima este desigur atașată de tradiții și obiceiuri, de valorile culturale, iar a doua înclină să o neglijeze pe prima, considerând că lejeritatea culturală, ignorarea specificului unei identități asigură comoditatea existențială. Modul cum ne ridicăm viața dinaintea morții este – prin urmare – principala preocupare spirituală. Dacă o pustiim de adevăr, de curăție, de armonie, de iubire nimic n-o mai poate salva de cădere, de putreziciune”.

Așadar, din cele explicit formulate mai sus, ar trebui ca Daniela Gifu să fie enumerată alături de alte nume tinere (Mihail Neamțu, Răzvan Codrescu, Mircea Platon, etc.) interesate de starea ortodoxiei, deși în cazul ei, metoda este diferită, netinzând către generalizare ori abstractizare, ci lăsând lucrurile în zona indicilor unui ego mereu conștient de drumul său.

Autor: Marius Manta

“În armonie cu legea”

Fusesem, în visele mele, adesea vizitată de îngeri… Şi pentru ca slovele acestea să dobândească măcar puţin din lumina lor, am început să caut să cunosc, să simt, să împărtăşesc puţin din roadele cunoaşterii iniţiatice. Cu acest gând am pornit la drum, aşezând, puţin câte puţin, câte ceva din cele grăitoare şi eliberatoare sufletului, dictând raţiunii să nu se pronunţe, cum face de cele mai multe ori, pentru că aceste pagini se doresc a fi speciale, în aşteptarea celor care au nevoie să petreacă în bunăcuviinţă, iubire, armonie alături de un semen de-al lor.

Aparent paradoxala aserţiune a lui Constantin Brâncuşi: „Azi e mâine”, poate fi cu uşurinţă reconsiderată în termenii descifratorului în semne celeşti, pentru că tot ce se tălmăceşte azi va fi premisă pentru lucrul de mâine. Or, tocmai asta urmăresc să contureze rândurile de faţă, când în termenii prezentului viforos, sau sedat cu promisiuni, viitorul a început deja să se contureze.

De undeva, din eter, pe canalul de lumină, au început să se reverse vorbele… Ca atare, nici o clipă nu am pregetat să le aştern pe hârtie drept semne distinctive ale comuniunii om – Dumnezeu. Erau semnele de peste milenii, de infinită cunoaştere, care veneau cu dorinţa de a ne reaminti încă o dată ceea ce întotdeauna s-a ştiut, dar puţin s-a ascultat sau practicat. Din experienţele fiecăruia se poate evidenţia că nu există de fapt graniţe spirituale limitatoare pe care – în mod direct sau indirect – fiinţa interioară să nu le poată transcede. Tocmai acest adevăr este cheia pe care am primit-o încă de la zămislire.

“Când voi, oamenii, veţi învăţa că nimic în afara evoluţiei Sufletului nu contează, abia atunci veţi fi liberi cu adevărat din robie, liberi să lucraţi în armonie cu Legea.

Află, omule, că trebuie să ţinteşti spre perfecţiune, căci doar aşa îţi vei atinge scopul. Deşi ar trebui să ştii că nimic nu e perfect, totuşi (perfecţiunea) ar trebui să fie ţinta şi scopul tău” (Tăbliţele de Smarald ale lui Thoth[1], Atlantul – aici, Tăbliţa 11 – Cheia către ce e Sus şi Jos).

Prin urmare, se cuvine să pătrundem semnificaţia atotvindecătoare a Luminii conştiinţei noastre, care poate trezi, în fiecare dintre noi, înţelegerea ce e, în cele din urmă, o calitate înzestrată a sufletului. Încercând o sinteză a tuturor consideraţiilor gânditorilor iluminaţi de până acum, ne vedem îndreptăţiţi să constatăm că – prin diversitatea şi complexitatea ipostazelor milenar constituite – pătrunderea în profunzimea însemnătăţii armoniei cu Legea defineşte acea permanentă căutare a spiritului uman de a fi în acord cu locul şi misia sa în lume, în speranţa vădit gândită, rostită şi, adeseori, simţită de a se desăvârşi. Căci, de ce să nu recunoaştem, în ultimă instanţă aceasta este esenţa creştinătăţii. Oricât vom aprofunda cunoaşterea spirituală, implicit ne vom simţi şi mai neajutoraţi, pentru că limbajul, instrumentul nemijlocit al gândirii, presupune nu doar prezenţa semnelor deşteptătoare din complacere, mediocritate şi ignoranţă, dar şi exerciţiul practic, urmare a decodificării corecte, obiective, lipsită de urmele noastre iluzorii a acelor semne. Dacă actualul context fiinţial ar fi tratat din perspectiva omului timpurilor iniţiatice, ar fi o pierdere de vreme să mai facem uz de o cunoaştere raţională. Totul s-ar rezuma la intuiţie, acea presimţire de natură mitico-religioasă. Din fericire, însă, deschiderile spirituale care au urmat – anilor ’90 cu precădere – au adus o reală contribuţie la exprimarea fermă a suflului divin, în care şi-au putut valorifica vocaţia de a vibra în sufletele oamenilor mulţi dintre cei aleşi şi persecutaţi că nu agreeau un anumit sistem.

Fiecare recunoaşte, în cele din urmă, că problematica limbajului spiritual, în calitatea sa de cel mai necesar şi suficient instrument de identificare, înţelegere şi interpretare a semnelor dumnezeieşti, se suprapune cu adevăratele căutări evolutive ale omului însuşi. Pentru că, prin experienţele de viaţă ale Sfinţilor Părinţi, fiece timp istoric a preluat, a interpretat şi a nuanţat principalele învăţături în funcţie de realitatea lumii momentului. Avantajele unei asemenea abordări decurg din posibilitatea conturării unei panorame spirituale pe înţelesul tuturor, cu privire la ceea ce lumea divină a devenit în timp şi la ceea ce ar putea să devină. Completitudinea acestei panorame, deloc cu pretenţie de originalitate, vrea să consemneze parte din cele trăite de un om supus de asemenea trecerii. Aici, fireşte, îşi face simţită prezenţa slăbiciunea unei abordări subiective, la cheremul unei stări de moment, trecătoare şi fără o consistenţă importantă, dar poate oferi şi câteva repere descriptive care fac, de altfel, obiectul acestei lucrări.

Prin urmare, nu este de mirare că, în orizontul spiritual atotcuprinzător, şi-au făcut loc adesea şi primele dispute cu privire la semnele divine şi la cine este mai îndreptăţit să-şi asume rolul de hermeneut universal. Istoria acestor controverse ne relevă orizonturile spirituale ale lumii – antice (cum ar fi cele ale orientului şi occidentului) – sau (post)moderne (cele corespunzătoare tradiţiei culturale europene şi americane). Efectul este resimţit la nivelul actualei cunoaşteri umane şi, implicit, consolidarea poziţiei lui homo significans în micro- şi macro-univers.

Poate că integritatea înţelepciunii spirituale de a tălmăci lumea exterioară, ca şi pe aceea a lumii interioare îi va acorda într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat, şansa de a fi calea de armonizare a celor două realităţi ale cunoaşterii umane – calea intuitivă şi cea raţională -, spaţiul în care omul zilelor noastre îl va regăsi pe omul timpurilor arhaice. Fiindcă, nu-i aşa, prin însăşi natura actului spiritual cele două tipuri de oameni nu sunt altceva decât trepte de evoluţie inseparabile, aparţinând aceluiaşi Dumnezeu.

Desigur, constatarea faptului că lumea spirituală cercetează fiinţa umană din perspectiva zestrei interioare acumulate în timpul fizic, a profunzimii nevoii de a se debarasa ascendent de inutilitate, autorizează irevocabil demnitatea supremă. Căutând o susţinere biblică acestui punct de vedere, ne iese în întâmpinare regele David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8, 3-6).

Desigur că o anumită autonomie, aşa-numitul liber arbitru[2], şi-a căutat-o – exploatând-o la maximum – omul mereu, dar, ori de câte ori exagera, revenea spăşit în faţa Celui care-l înzestrase cu darul alegerii.

În cele din urmă, o autentică iubire de Dumnezeu poate fi definită ca înţelepciunea de a pătrunde semnificaţia semnelor divine, ancorată atât în realitatea lumii senzoriale, cât şi în cea extrasenzorială, care validează şi calitatea de clarvăzător, calitate pe care puţini ajung să o conştientizeze. Altfel spus, maxima generozitate cerească decurge din aceea că toată cunoaşterea iniţiatică – şi, prin aceasta, putinţa de a o simţi implicit – se află în spiritul divin din noi.

O asemenea deschidere o regăsim în toate încercările de interpretare a atâtor culte, fără a le aminti neapărat aici, în termenii oferiţi de Cartea Cărţilor. Atare cutezări de semnificare sugerează, o dată mai mult, posibilitatea ca mâine religia să (re)dobândească o orientare universală, pe măsură ce omul se va armoniza cu al său Plăsmuitor.

Azi, majoritatea recunoaşte, ne lovim de un entuziasm spiritual alunecos care disociază mase de oameni impresionate de anumiţi lideri apăruţi peste noapte, cu darul evident al rostirii manipulatoare; în viitor, şansa unei medieri mult-aşteptate va putea reaşeza omul pe poziţia lui hărăzită, evitându-se astfel „coliziunea cu colosul filosofic, interpus uneori de o alegere făcută cu forţa între realism şi idealism, de parcă această dihotomie exclusivă ar putea să-şi epuizeze posibilităţile de a interpreta experienţa umană”.[3]

Explicaţia este oarecum evidentă, fiindcă acela care are o capacitate deosebită, fie că aşa a fost înzestrat, fie că aşa a fost pregătit, poate să aducă în sprijinul unei probleme inspirat alese şi de mare actualitate argumentele cele mai puternice, cele mai pertinente, şi de a le lega în modul cel mai fericit, captând şi seducând atenţia celor prezenţi înspre îndreptare. Însuşi Platon zicea: “dacă natura te-a înzestrat cu darul vorbirii, şi dacă pe acesta îl vei spori cu ştiinţă şi cu trudă, vei fi un orator preţuit de toţi. Dacă în schimb, unul din lucrurile acestea îţi va lipsi, vei fi un orator nedesăvârşit”[4]. Or, tocmai o atare coliziune va trebui evitată de forţele bisericilor în măsură să medieze o frământare milenară, care se pare totuşi că îşi epuizează variantele de a interpreta existenţa umană.

Prin urmare, semnul universal rămâne acelaşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, înţeles ca dualitate între un semnificant fizic (Omul) şi un semnificat informaţional (Duhul Sfânt), cele două stări definitorii care domnesc peste întreaga cunoaştere umană şi de care se resimte permanent nevoia pentru a ne desăvârşi spiritual.

Dincolo de orice percepţie fizică sau metafizică, armonia cu Legea divină iese în afara oricărei prejudecăţi: aceasta pentru că legătura omului cu Dumnezeu presupune mai multe libertăţi, de la aceea de cugetare şi simţire, până la aceea de mişcare pe care numai forţa şi profunzimea priceperii de tălmăcire spirituală o pot alimenta. Altfel spus, ideile subliniate aici nu vor face abstracţie nici măcar pentru o clipă de faptul că, atunci când un semen se apropie cu adevărat şi neconstrâns de Dumnezeu o face cu o trăire atât de puternică încât îi blochează tumultul mintal. O trăire spirituală neiniţiată reduce realitatea tulburătoare la aşteptările subiective ale omului, deformând-o uneori întristător. Efectul se resimte asupra Ego-ului, care vrea să fie mai puternic şi imun la toate încercările vieţii.

Şi, dacă privim în trecut, sunt evidente probele la care au fost supuşi înaintaşii noştri iniţiaţi. Totuşi, dacă nimic nu pare-se a fi nou sub soare, de ce mai pierdem atâta energie buchisind mereu aceeaşi carte? Asta nu înseamnă că trebuie să predăm armele şi să luăm totul de-a gata, fără a mai depune nici un efort de a explora, dar se impune o clarificare între cele două tipuri de investigatori: cel care trăieşte după preceptele învăţaţilor, ce au avut şansa de a înţelege bine şi curat tainele vieţii şi cel care trăieşte săpând mai adânc pe urmele celor dinaintea sa. Cu siguranţă că nu s-a spus tot.

Idealul pentru cei care se şlefuiesc întru dumnezeire ar fi să îmbine optim spiritul cugetător cu cel intuitiv, altfel spus, învăţăturile altora cu plusul său adus ofrandă cunoaşterii spirituale. Aceasta nu înseamnă însă nici să cădem exclusivist în capcanele analitice, logice, sistematice, dar nici să ne proiectăm viaţa numai pe suportul intuitiv, afectiv, volitiv. O dată mai mult, unitatea dualităţii om-spirit stă ca temei exemplar pentru asumarea forţei noastre interioare pusă atât în slujba propriului sine, cât şi în cea a aproapelui nostru, pentru asumarea vrerii de a ne armoniza cu Dumnezeu.

Autor: Daniela Gîfu

[1] Conform prof. Doreal, istoria tăbliţelor, datate cu 36 000 de ani î. Hr., a fost scrisă de Thoth, un preot-rege atlant care a fondat o colonie în Egiptul antic după scufundarea ţării-mamă, Atlantida. El este, se pare, cel care a construit Marea Piramidă de la Giza. Aici a depozitat înscrisurile cunoştinţelor înţelepciunii antice şi instrumentele din vechea Atlantidă. O dată cu plecarea sa din Egipt, a desemnat o parte dintre oamenii de încredere să asigure paza documentelor. Descendenţii acestora, numiţi preoţii Piramidei, l-au zeificat pe Toth, declarându-l Zeul Înţelepciunii. Cele zece tăbliţe traduse sunt împărţite în 13 părti, de dragul convenţiei. Ultimele două sunt atât de importante, încât în prezent este interzisă prezentarea lor publicului larg.

[2] Liber arbitru sau liberă alegere. Capacitatea voinţei de a face o alegere independent de factori antecedenţi. A se vedea Leibniz (Gottfried Wilhelm, 1646-1716), Încercări de teodicee (1710), § 319. cf. SK, Hârtii, IV C 39. În Teodiceea, § 320 Leibniz descrie liberum arbitrium indiferentiae ca o „himeră”, ceva care „nu-şi are nicăieri locul”, descris în altă parte ca fiind „ceva de negândit” (en Tanke-Uting).

[3] Deeley, John, Bazele semioticii, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 5

[4] Platon – Phaidros, 269d, în: Platon, Opere, IV, ESE, Bucureşti, 1983, p. 477

Sursă: http://revista-ecoul.com/pagina-crestina/daniela-gifu-%e2%80%9ein-armonie-cu-legea%e2%80%9c/