Sigur că da! mă văd în lacrimile boilor! pentru că, nu-i aşa, şi boii plâng, din când în când, nu?… (şi, gândindu-se la cât de mari şi blânzi sunt ochii acestor animale fundamentale, ce scormonitor/tragic scrie Marin Sorescu, mai târziu: “auzi cum plânge boul acela?!”)… Sigur că da! mă văd şi mă admir în lacrimile boilor! mă văd şi mă admir cum strâng volbură şi hlujani verzi, tăiaţi pentru rărit! cum strâng mohor şi susai să dăm, când ajungem, la cele cu pene, la cele cu lapte, la toate cele cu toate cele! că sfântă-i şi multă verdeaţa asta despre care zice popa că nu conţine nici întristare şi nici suspin!… Şi adun, şi mă uit la soare cum se duce la vale şi se apropie de capăt, şi mă uit la mătuşile mele şi la unchiul meu cum prăşesc şi cântă, cum se apropie de capăt şi cântă!…Parcă aşa aud că spune mătuşa cea mare: “mâine, începe aşteptarea şi venirea sosirii tale!/ mâine, am să pun toată răbdarea pe foc,/ am să scot tot spaţiul şi tot timpul din balamale,/ şi am să le zvârl să le calce, uite-aşa să le calce roata de la moara cu noroc!”… Sigur că da! cred că şi boii se uită la mine! ca şi cum s-ar uita lămuriţi la ţâncul pământului ieşit la suprafaţa pământului să înţeleagă rostul pământului! se uită şi se văd în ochii mei! se văd cum rumegă fire de iarbă, fire de viaţă, fire de moarte! înghit şi rumegă şi au răbdare fiindcă trebuie să fie şi să rămână mari şi vii! fiindcă, dacă ni-i ia lupul sau Dumnezeu, suntem morţi!… (odihnească-se în pace oasele şi sufletele lor uriaşe, acum şi pururea…!)… Sigur că da! prăşitorii scutură sapele ultima dată, opresc şi închid cântecele în tainele şi în scutecele şi în hainele iubirii!… Iată, se mai vede numai un colţ din bucata de soare rămasă pa deal! mătuşile înjugă boii, punem desagii şi sapele şi ierburile şi toate celelalte în căruţă, ne suim şi noi, claie peste grămadă, ne facem semnul crucii, zicem Doamne-ajută!… şi, hăis! cea!… hăis! cea!… către casă, încet, ascultând roţile cum scârţâie şi boii cum răsuflă de greutate, ascultând “sfânta osteneală” cum se cuibăreşte în carne şi în oase, cum îşi cere dreptul la hodină şi tăcere!… Chitit lângă mătuşa cea mare şi abia văzându-mi-se scăfârlia dintre unelte şi volbură, mă uit în urmă şi aud cum ţâncul pământului rămâne singur, fără legănare şi strigându-ne să ne întoarcem mereu!… Mai încolo, în faţă, se aude satul, se văd lămpile începând să licărească a noapte şi eternitate!… Stai să vezi!
Aproape de poartă, aud viţa de vie trosnind în soba de afară. O zăresc pe bunica mestecând mămăliga. Ce mămăligă din păpuşoi albi! Îţi vine s-o mănânci goală, nu alta! Laptele-i stat din fiert. Ce lapte bun face vaca păscută de mine! Îţi vine să-l bei gol, nu jucărie! Sar scântei din foc. Bunica se uită la ele şi zice că s-ar putea să apară niscaiva musafiri, că tare de mult nu i-a mai trecut cineva peste prag!… Intrăm în ogradă. Întunericul e aproape gata şi din ce în ce mai des. Te împiedici de el, nu glumă! Mătuşa cea mare scoate boii din jug. Ăştia o privesc în şoaptă şi în semn de mulţumire, apoi se aşează şi încep să închidă ochii, puţin câte puţin, cum se închide regina nopţii, dimineaţa. Aud cum bunica Maria ne strigă la masă. Mâncăm lapte cu mămăligă. Mâncăm frumos, cu linguri de lemn, pe săturate. Mâncăm la lumina surcelelor din vatră. Aproape adorm pe scăunelul cu trei picioare, rotund. Şi masa-i rotundă. Cu trei picioare, şi ea. La marginea prispei, pe un pietroi de râu, mătuşa cea mare mă spală pe picioare. Cu o piatră de râu mai mică mă spală. Să se ia bine toate substantivele adunate printre deşte şi crăpături. Altfel, dorm agitat şi visez urât. Mă cam doare. Mă cam ustură. Că-i dată naibii leşia. Gata, mătuşile se duc în odăile lor. Bunica, ultima, se duce să se hodinească în chilerul de la vale. Eu şi unchiul ne culcăm pe prispă. El, mai ostenit decât mine, începe să doarmă cât ai zice somn. Eu, cu gândul prin poghiazuri şi la ţâncul pământului singur în hectar, mai am oleacă de umblat încolo şi încoace, fără să merg. Stau întins pe ţolice, învelit cu plapuma. Ce plapumă frumoasă a făcut mătuşa cea mare la războiul de ţesut! Lângă mine stă un oleandru cu flori albe. Stă şi tace. Mai încolo, la marginea păpuşoilor din grădină, stă un măr dulce şi un măr mălăieţ. Deasupra, sub streaşina veche şi huruind de amintiri, doarme un cuib de rândunică plin cu pui de rândunică. Cred că, în seara asta, va să-mi pogoare visul din mărinimia acestor substantive minunate, din braţele grădinii care, iată, seamănă cu o carte de rugăciuni! Bunica o citeşte în fiecare zi, pe toată! Cred că, şi de asta, bunica visează frumos! Adică, zice ea, mă visează pe mine! Gata, simt atingerea somnului! Şi, în loc să dorm, visez că eu sunt ţâncul pământului, şi am venit la bunica Maria, că tare-i plină de suflet şi de mărunţele pentru film!… Sigur că da: sunt ţâncul pământului, sunt la bunica Maria s-o întreb ce face şi să n-o uit niciodată!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply