Nu plouă. E dimineaţă. Foarte dimineaţă. Cum se ştie şi cum se zice, sătenii se trezesc cu noaptea în cap. Că-i vremea prăşitului. Şi nu-i timp de zăbavă. Nu-i timp de pierdut la somn şi la taclale. Sapele sunt bătute de cu seara. Ce înseamnă sapă bătută? Simplu: se pune gura sapei pe o nicovală profesionistă ori improvizată şi se bate cu ciocanul până se ascute. Că doar n-ai să te duci pe tarla cu gura sapei tocită sau ştirbă, că nu ai spor nici cât stă un câine în coadă. Bineînţeles, chiar şi mâncarea, şi mămăliga, şi toate celelalte sunt pregătite de cu seara. Şi, dimineaţa, înainte de plecare, scuturăm doar mere, smulgem unu-două smocuri de ceapă, punem cobiliţa-n uşă, să vadă lumea că nu suntem acasă, ne facem semnul crucii spre soarele care încă nu-i suit pe deal, fiecare este rugat/îndemnat/obişnuit să zică (în şoaptă) Doamne-ajută!…ne suim în căruţă şi, hăis! cea!…hăis! cea!…plecăm la dracu-n praznic, fiindcă tocmai acolo şede şi huzureşte via bunicei, fiindcă tocmai acolo se află şi se înalţă spre cer hectarul cu păpuşoi al colhozului abia înfiinţat!…Şi mergem, şi mergem!…Suntem mulţi: fratele şi patru surori ale mamei (Constantin, Doroftia, Veronica şi Victoria)…şi eu, nepotul acestora, luat ca să am grijă de boi, să aduc apă, să ascult cum creşte iarba, cum urlă ţâncul pământului să-i fac linişte, să-i dau măcriş, aişor şi baraboi, să-i cânt şi să-l leagăn pe picioare, mânca-l-ar moartea de ţânc!…Şi mergem! şi mergem!…şi începe să plouă! şi mătuşile mă învelesc cu un ţolic, să nu mă trohnesc, să nu câştig vreo boală, că mă beleşte mama, nu alta!…Ele şi el îşi pun câte un sac de iută, făcut glugă, pe cap!…Nici gând şi nici vorbă de întors acasă!…simt ploaia cum trece prin ţolic, prin cămeşa mea de cânepă, prin piele, prin oase, prin loitrele şi prin coşul căruţei, prin boi şi prin sufletul boilor! simt şi văd cum se înmoaie jugul, proţapul şi resteiele, aud cum trece apa prin tot şi prin toate…şi cum se duce în pământ, unde îi este locul şi unde ne este locul…(vorba poetului: din apă, Doamne, m-am născut/ şi m-aş întoarce-n apă!)…Gata, am ajuns la hectar, dăm jos bagajele, iese soarele, norii se duc la alt praznic, mătuşa cea mai mare dejugă boii!…până se zvântă lutul, până se face bun de prăşit, nu durează mult!…Şi, mai o melodie, mai o vorbă de duh, mai o glumă, mai un vis călare pe libelulă!…gata, soarele frige, unchiul dă iama la traista cu mere, mătuşile scuipă în palme şi încep prăşitul!…Stai să vezi!
Trei fete şi un băiat prăşesc de sfârâie pământul zbicit, dar destul de umed sub crustă. Băiatul prăşeşte mai încet şi mai stângaci, că-i mărunţel. Însă fetele sunt harnice, trebuie să fie harnice. Fiindcă, altfel, iau chelfăneală şi muştruluială, iau pasul şi lovitura de la bunica Maria, mama lor văduvă şi demnă până la sfârşit. Nu prăşesc alandala. Măsoară, din ochi, câte o postaţă, o duc până la capătul stabilit…şi tot aşa. Deoarece ţărâna-i jilavă, sapele se încarcă, se îngreunează, trebuie scuturate. Adică, doi câte doi, oamenii de câmp îşi lovesc muche în muche aceste unelte fundamentale până când lutul cade, până când se aude pe dealul celălalt, până când se simte ecoul amestecându-se cu fratele lui făcut de sapele altor şi altor văi şi dealuri şi sfinţi cu pestelcă şi opinci…până când soarele se proţăpeşte în toiul amiezii, când mătuşa-şefă dă poruncă de oprire, de aşezare şi de potolire a foamei…Prichindel şi aproape nevăzut, eu stau în voia cerului şi sub respiraţia boilor, încerc să-mi scriu pe retină şi pe creier şi în suflet, pentru totdeauna, dimensiunile fireşti ale acestei minunăţii cu ţărani, pace, libertate, bună voie şi respect!…Iată, mătuşile aştern şervete albe ca laptele direct pe obrazul pământului! pun mămăliga şi o taie cu aţa! pun borş sau chişleag sau chisăliţă în străchini! cu lingură de lemn, fiecare mănâncă frumos…cu ochii, din când în când, la drumul soarelui şi la câte postaţe mai sunt până la sfârşitul hectarului!…Doamne, ce ospăţ! ce sfântă curăţenie şi naturaleţe! nimeni nu se vaită că nu-i ajunge, chiar dacă, să zicem, sunt zile când mănâncă doi dintr-un ou, când mănâncă doar foi de ceapă cu mămăligă şi sare, doar un cartof fiert sau copt în spuză, doar gorgoaze…şi, uneori, chiar nimic!…doar apă! apă din budăi sau direct din izvorul căruia îi facem produşcă din clisă şi ţeavă de cucută! sau din ulciorul adus de acasă! sau direct din ploaia care, iată, vine ca din senin, aversă şi torenţială, făcătoare de minuni…şi pleacă!…Desigur, mănânc şi eu! mătuşa cea mare mă ţine lângă ea, dar fiecare îmi dă din strachina personală, că-s mititel şi prăpădit, ca zmeul din salcâmi, dar ştiu să am grijă de boi, să mă uit în ochii lor mari şi amari…şi să mă văd crescând înalt până la grumazul lor bătucit de vreme şi jug!…să mă uit şi să mă văd chiar şi în lacrimile lor rostogolindu-se prin ţărâna frământată şi netezită de sapele acestor ţărani pentru care, vorba prozatorului Ion Avram, Sfânta Osteneală este un dar de la Dumnezeu!…Sigur că da! şi stai să vezi!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply