TAINA SCRISULUI – SCRISUL MĂ FERICEŞTE

Că este sau nu o taină, aş privi scrisul dintr-o altă perspectivă. Una trăită de noi toţi. Doar că nu toţi îi dăm aceeaşi importanţă. De câţiva ani încoace, mă gândesc de multe ori dacă este imperios necesar să ies pe stradă. Feţe împovărate, limbaj colocvial-argotic, umor licenţios, comportamente discutabile (adesea, patologice), superficialitate relaţională, inerţia salutului cu cei cunoscuţi, răzvrătiri populare, mizerie pe străzi, aer îmbâcsit… Da, îmi trebuia o îndeletnicire echilibrantă. Eu şi sinele meu aveam nevoie de asta.

Că scriu de când am învăţat să buchisesc abecedarul, sună a clişeu. Scriu când cred că am ceva care merită să fie consemnat, scriu după ce-am lecturat o carte care mi-a plăcut, scriu când m-a impresionat vreun tablou (real sau imortalizat pe o pânză), scriu în natură, scriu în lăcaşurile religioase, scriu după ce-l ascult pe Dan C. Mihăilescu cu ale sale cinci minute Parte de carte, scriu când am finalizat vreun proiect, scriu când sunt răvăşită, scriu când sunt îndrăgostită… Scriu mai tot timpul. Singură.

Contrar a ceea ce mulţi îşi închipuie, singurătatea nu este nici tristă, nici posacă, pentru că în adevărata singurătate există şi dorinţă: sufletul, raţiunea şi trupul lucrează împreună. Că este sau nu o alegere, singurătatea proiecteză Ego-ul, în lacrima propriei impotenţe, care judecă mai tot timpul, subliniază cele mai mici imperfecţiuni; dorinţa străluceşte, răspândeşte bună dispoziţie. Îmi privesc singurătatea ca o etapă de iniţiere. Are aparenţa unei negăsiri a propriului loc printre semeni. În fapt, cred că e una dintre marile (auto)provocări permise. Acel liber arbitru pe care-l invocăm adesea, mai ales atunci când suntem la ananghie. Dar e periculos de tulburător să-ţi fie prea bine singur.

De cele mai multe ori, un moment de radicală schimbare existenţială se datorează cuiva. Un străjer care veghează trecerea semenilor. Am avut şansă în viaţă. E drept, am şi ştiut să nu o las să treacă pe lângă mine. Şansa de a fi oprită de doi asemenea străjeri. Mi-au marcat nu doar începutul literar, ci şi viziunea despre viaţă.

În anul 2000, aveam să-l întâlnesc pe regretatul scriitor şi editor Virgil Bulat, care susţinea un ciclu de conferinţe Relaţiile româno-române la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, încă din 1998. Retras în universul său, jinduind la descifrarea metasensului plăsmuirii, avea să primească ca ucenică o tânără referentă nostalgică, cu acel bun simţ şi modestia moldovencei venite în Ardeal. Opt ani de cunoaştere iniţiatică. Pilduitoare, discretă, dezinteresată, nepieritoare.

A venit şi vara anului 2005, unde aveam să particip la cursurile Universităţii de Vară Transilvania, desfăşurate la Ilieni (judeţul Covasna). In dialog interconfesional şi civism, apare și omul de teatru Zeno Fodor, un Om al dialogului spiritual, un admirabil comunicator, un deschizător de drumuri. Atunci avea să se scrie drumul meu. Poţi să-l intuieşti, să-l parcurgi, să-l pavezi cu dăruire şi să te împlineşti prin el, sau poţi să-l ignori, să-l ratezi neinspirat, din neştiinţă sau din teamă.

Anul 2006. Anul de graţie în ale considerării scrisului altfel decât o lucrare şcolară. Şi nu a venit, fiindcă avusesem o revelaţie cum că voi ajunge un mare scriitor. Era anul 33 al vieţii mele. An care avea să-mi aducă, nu înţelepciunea hristică, pe care încă o mai caut printre preumblările mele (acum sunt în Veneţia pentru vreo două luni într-un stagiu la Universitatea Ca’Foscari), ci acea conştientizare pe care am îmbrăţişat-o ca fiind călăuzitoare şi suficientă pentru stângacele mele eforturi. Regăsirea sinelui printre sinele celor cu care (inter)relaţionez.

Am debutat doi ani mai târziu la Editura Limes din Cluj-Napoca cu 33 (Jurnal de iniţiere spirituală), carte care mi-a adus şi binecuvântarea I.P.S. Bartolomeu Anania, căruia îi port o veşnică dragoste filială pentru îndrumările sale apostolice. Şi, fiindcă fusesem adoptată cu atâta bunăvoinţă de multe feţe bisericeşti (Pr. Silviu Negruţiu de la Catedrala Mare Ortodoxă din Târgu-Mureş, Pr. Simion Cristea de la Biserica Schimbarea la Faţă, Cluj-Napoca, Pr. Ionel Popescu de la Parohia Ortodoxă Iosefin din Timisoara, Pr. Simion Todoran de la Biserica Sfântul Antonie cel Mare din Alba-Iulia ş.a.) am continuat cu acelaşi limbaj religios. Crescusem cu el din fragedă pruncie, când preotul din satul bunicilor mei, Bălăbăneşti, nu ar fi început nici în ruptul capului slujba până nu-şi auzea îngeraşul rostind în faţa altarului Crezul. La trei-patru ani, nu era sarcină uşoară. Aveam să devin fiica satului pentru totdeauna.

În 2009 continui să public la aceeaşi editură o carte de eseuri, eu, tu şi El. (Oglindiri spirituale), un vădit salt în ale scrisului, care va atrage şi atenţia unor critici (Marius Manta de la revista băcăoană, Ateneu, Dan Ionescu de la revista craioveană Scrisul Românesc, Valentin Marica la revista târgumureşeană Vatra veche ş.a.).

Drumurile mă poartă, din octombrie 2010, în dulcele târg moldav, Iaşi, unde obţin o bursă postodoctorală de 30 de luni, care înseamnă şi importantul meu salt profesional. Problematica limbajului politic, asupra căreia mă oprisem pe parcursul doctoral, avea să stârnească atenţia universitarilor. La sfârșitul aceluiași an, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi, aveam să-l cunosc pe prof.univ.dr. Mihai Dinu Gheorghiu. Aşa s-au născut o prolifică relaţie de colaborare (amintesc aici de cartea editată împreună, Dezvoltarea comunitară şi incluziune socială în perspectivă socio-economică, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2011) şi o solidă prietenie.

Privind contemplativ, realizez că au trecut zece ani de când m-am dedicat cercetării limbajului natural. Caut cu încăpăţânare răspunsuri la nenumăratele întrebări din mintea mea, cred că şi a multora dintre dumneavoastră, cu privire la înţelesuri asupra normalităţii. De orice natură ar fi ea. Normalitatea a devenit cârligul rezistenţei şi al speranţei. Dacă nu a noastre, poate a copiilor noştri. Cine mai cutează să-i facă! Se cuvine, în acest context, să fac câteva reverenţe în direcţia profesorilor care m-au impulsionat, îndrumat, ajutat să înţeleg şi să prezint discursul politic (prin excelenţă, cel electoral) ca pe un subiect fascinant, durabil şi insuficient desluşit (Radu Enache, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, prof.univ.dr. Laurenţiu Şoitu şi prof.univ.dr. Dan Cristea de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”), demers finalizat şi publicat în volumul Violenţa simbolică în discursul electoral, prefaţat de cunoscutul jurnalist Nicolae Melinescu, apărut anul trecut la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.

Rezultatele cercetărilor mi-au alimentat voinţa de a continua. A urmat etapa de diseminare, referitoare la complexitatea și diversitatea mijloacelor discursiv-politice regăsite pe scena publică, făcută cu obiectivitate și conştiinciozitate atât în ţară (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş, Oradea, Suceava etc.), cât şi în străinătate (SUA – Las Vegas, Cambridge/Boston, Canada – Vancouver, Grecia – Atena, Republica Moldova – Chişinău etc.).

Încununarea activităţii mele ştiinţifice a venit anul acesta, odată cu posibilitatea publicării unei noi cărţi, Temeliile Turnului Babel (O perspectivă integratoare asupra discursului politic) la Editura Academiei Române, graţie încrederii pe care i-am insuflat-o scriitorului, dramaturgului şi directorului editurii, Dumitru Radu Popescu.

Acum câteva zile aveam să primesc un mesaj plăcut ochilor mei care se alintau cu zborul pescăruşilor deasupra Canalui Grande. Iubitorii de cuvânt scris erau provocaţi la o destăinuire, sub genericul „Taina scrisului”. O şansă de a se face auziţi de cei ce le citesc rândurile. O posibilitate de a împărtăşi ceva din puţinul acumulat în anii de frontieră identitară.

Invitaţie inspirată, drag prieten George Roca! De ce? Fiindcă zilele petrecute în laguna veneţiană sunt mai mult decât notabile. Diversitatea de care am parte aici, mă ţine captivă în faţa laptopului. Scrisul este principala mea ocupaţiune după lungi plimbări printre canalele oraşului lui Casanova. Cele două feluri de scriitură pe care le îmbin contextual, îmi ţin venele mereu în clocot. Aparent, eşti tentat să spui că sunt foarte diferite. De fapt, ele sunt complementare într-un demers ce se vrea interesant. De ce nu, şi un roman.

Daniela GÎFU
Veneţia, 30 iulie 2012

Sursa: http://prodiaspora.de/