Sub aripi de agud

Doi frați uniți de soartă, încoronați de timp / Se-nalțau spre nouri cu frunzele plecate / Sub brațe lungi-vânjoase, în umbra răcoroasă / Domneau regește: o teică, un beci și-o coteneață / Pe scoarța aspră-coaptă, bătută de furnici / Se cățărau tăcute, o mână de omizi / Și printre ramuri dese, aiurea împletite / Cete de vrăbii, multe, se cuibăreau grăbite / Iar cozorocul strâmb ce-adăpostea cocoșii / Ascunde-n umbra crăcii, ce atârna în dodii / Motanul cel dibaci, flămând și pus pe șotii / Ani mulți la rând trecură, pieiră generații / Cotețul și ghârliciul le înghiți pământul / Un geamăn plin de carii, îmbătrânit de timp / Se prăvăli în scrâșnet, lovit aprig de vânt / A mai rămas doar unul să țină adăpost / Unui cățel plăpând în scorbura jilavă / Cu Cerul nu-i de joacă! Și-agudul știe asta!

O cărucioară plină cu paie, trasă de un cal sur, opri pe podul de pământ, înțelenit de iarbă, din fața unor porți înalte, proaspăt văruite. Era ultimul drum. Bătrânul coborâ cu grijă sprijinându-se cu o mână în coada furcii. Două porți masive susținute în tărași de salcâm se urniră zgomotos din loc invitând surul în arie. Puiu, fără a mai aștepta îndemnul hățului, se strecură grăbit în ogradă. Un trârâit prelung, poruncitor îl impiedică să-nainteze.

Stăpânul se apropie de coșar ridică cu o proptea sârma de rufe ce-atârna de-a curmezișul drumului, apucă de căpăstru calul conducându-l cu grijă printre meri și vișini, în grădină. Opri căruța între gârlici și stogul de paie, înțepeni c-o buturugă o roată și se apucă să deshame. Desprinse bretelele lungi din mănușă, îi scoase zăbala din gură și căpăstrul de pe cap, înfășurându-l cu grijă în hățuri. Apoi își plimbă mâinile prin coamă lui aurie, pe șira spinării, trecându-i în cele din urmă coada prin ham. Eliberă din orcic ștreangurile, le înnodă timid de verigile ce îmbucau ansamblul de curele și trase gura de ham odată cu hamul de pe trupul slăbănog al animalului obligându-l cu un îndemn scurt să-și părăsească locul.

Odată scăpat dintre huble Puiu-și îndreptă pașii spre mranița de lângă poiată. Se trânti zgomotos în pătura de colb plăcut ce-i mângâia pielea arsă de soare. Tolănit pe spate cu picioarele aruncate în aer se rostogolea de pe o parte pe alta alungând gângăniile și petele de transpirație împrimate de ham. Se ridică cu grijă. Mulțumit, se scutură din toate-ncheieturile îndreptându-se tăcut spre o grămadă de verdeață pălită, răsfirată de orătănii. Buzele lui pufoase apucau cu poftă bâlia cocoțată pe polobocul abandonat sub streașina grajdului, sfărmând-o zgomotos între dinții tociți. Bătuse de ceva vreme deceniul, iar gingiile îl supărau acoperindu-i parțial dinții. Ici și colo coconi de iarba mototolită, goliți de seva, cădeau împrejuru-l butoiului destrămat de ploaie și vânt.

Privirea îngăduitoare a stăpânului îl urmări printre genele mari, clipe-ndelungate.

– Dacă nu-ți umpli stomacul o să te care Stela la râpă! Molfăi, și zi – și noapte, fără rost!…gândi el, neliniștit de felul cum arată.

Soarele ardea cu putere. Fluturi multicolori valsau vioi în aerul uscat. Un motan împietrit pe colțul patului de bârne ce susținea stogul urmărea indiferent dansul lor. Câte-o găină mai curajoasă se tupila sub căruță ciuculing semințele și gângăniile ce se strecurau printre scoarțe și pomostină. Bătrânul, cu mânicele cămășii suflecate la cot, trebăluia împrejurul căpiței. Îndepărtă cu grijă fânul parfumat din căruță dezvelind o gramadă de fasole uscată de toată lauda. Cu furca transformată-n greblă, adună grijuliu fiecare smoc de paie, căzut aiurea, într-o pală sănătoasă pe care-o aruncă pe gârliciul cocoșat de fâneață, din fața stogului. Despiedică roata înlăturând buturuga cu piciorul. Păși între huble, le ridică, prinse cu mâinile scrijălate de foile cocenilor cureaua groasă ce le unea și urni căruța, îndreptând-o sub aripile agudului ce-acoperea teica și gura gârliciului. Atelajul poposi cuminte, la umbră, într-un colț de arie proaspăt măturat, curat ca-n palmă numai bun de bătut paiele de fasole.

Dincolo de trunchiul scorțos al agudului, în fața chilerului, glasuri vioaie de copii tulburau amiaza. Prispa era plină de apă. Pe dinafară, pereții arătau ca și cum ar fi fost spoiți în grabă. Căldările goale sufereau în bătaie soarelui. Două budane cărămizii răsturnate cu fundul în sus zăceau împrăștiate în fața unui schelet de casă. Dezbrăcați pân la brâu nepoții alergau ca nebunii unul după altul cu cănile pline de apă. Bătrânul intră pe portița îngustă dinspre agud și se strecură în chiler ignorându-i. Apucă de coadă un ibric, îl strecură în găleata plină de sub masă, pipăi cu buzele brăzdate de arșiță și praf lichidul rece sorbindu-l mai apoi cu nesăț. Era de la moș Mănlache, proaspătă și bună la gust.

– Pe lumea cealaltă Dumnezeu l-o fi iertat, că mare bine o mai făcut când o săpat-o, gândi el în sinea lui.

Oboseala și toropeala îl copleșeau. Respira greoi. Inima-l înțepa, fiera îl supăra, gura îi era amară. Deschise sertarul de la bufet luă sticluță de anghirol, turnă un pic pe fundul unei linguri mari ș-apoi strecură licoarea printre dinți. Își schimbă cămașa plină de sudoare și se intinse pe pat. La scurt timp apăru și consoarta leoarcă din cap până-n picioare.

– Noi am stat la masă. Mănânci? … îl întrebă ea cu jumătate de gură.

– Faceți a ploaie, ai?! O apostrofă bătrânul scurt fără ai răspunde la-ntrebare. Ai cam dat în mintea lor!

Bătrâna nu-i răspuse. Așternu pe masă o farfurioară cu brânză de vaci acoperită cu smântână groasă, o ceapă, câteva roșii și felii de castravete tăiate lunguieț.

– Mămăliga e sus pe poliță înfofolită-n ștergar să n-o mănânce muștele. Este de dimineață. N-am mai aprins focul pe nădușeala asta, zise ea schimbând vorba.

– După ce terminați zbenguitul să duceți o găleată de apă și la cal! Dacă mai aveți de unde! …o atenționă bătrânul.

Bătrâna-l aprobă și dispăru în curte. Dintr-o dată țipetele încetară. Roțile unui tărăbuț zdrăngăneau săltăreț prin ogradă. Câteva voci ascunse puneau ceva la cale. Ca din senin peste scârțâitul prelung al porții se așternu ușor liniștea amiezii.

Autor: Florin Munteanu