Ştefan Procopiu – un interviu tulburător în revista cultural-ştiinţifică “Lohanul” despre viaţa şi activitatea ştiinţifică a marelui fizician

Sute de ziare şi reviste cu apariţii tot mai colorate, mii de site-uri şi blog-uri virtuale, şi totuşi ce citim? Intervine procesul de selecţie, fiecare cu gusturile şi necesităţile lui. Astăzi am decis să vă facem o recomandare, şi anume revista cultural ştiinţifică “Lohanul” ; o publicaţie fondată de domnul Vicu Merlan, ce cuprinde zeci de articole, interviuri, prezentări, analize deosebit de documentate scrise de profesionişti în domeniu pentru toate categoriile de vârstă. Publicaţia poate fi “răsfoită” direct utilizând internetul sau poate fi descărcată pe ordinatorul personal cu ajutorul programul de partajare Scribd.

Mai jos vă prezentăm un amplu interviu publicat în revista Lohanul nr. 9, din iulie, 2009 în care ne sunt prezentate amănunţit secvenţe memorabile din viaţa şi activitatea ştiinţifică a marelui fizician, cu adânci rădăcini în Bălăbăneşti, Ştefan Procopiu.

De vorbă cu personalităţi ale vieţii ştiinţifice ieşene despre fizicianul şi omul Ştefan Procopiu

Lect. univ. dr. Daniel Radu

Fără îndoială, Ştefan Procopiu a fost, este şi va rămâne una din cele mai de seamă personalităţi ale vieţii ştiinţifice româneşti şi fără a fi lipsiţi de modestie, chiar mondiale.

Stephen Procopiu was, is and will remain one of the most outstanding personalities of Romanian scientific life without being deprived of their modesty, even worldwide.

Viaţa şi activitatea sa ştiinţifică au avut privilegiul de a fi fost marcate de o mulţime de evenimente deosebite, cu o puternică influenţă asupra vremurilor care au urmat. Dar, cum cel mai adesea se întâmplă când este vorba despre oameni excepţionali, nu în puţine locuri adevărul aşa cum a fost el se împleteşte cu legenda, uneori armonios şi benefic, dar alteori cu efecte mai mult sau mai puţin neplăcute.

Despre fizicianul şi mai puţin despre omul Ştefan Procopiu s-a scris mult şi s-a vorbit şi mai mult, însă nu întotdeauna în spiritul dreptăţii şi adevărului. De aceea ne-am gândit că ar fi de un real interes şi de ce nu, chiar de un real folos, să aducem lumină – fie şi numai parţial – în bogata viaţă şi activitate a ilustrului fizician Ştefan Procopiu. Şi la cine altcineva am fi putut apela, decât la cel ce i-a fost alături şi la bine dar – după cum vom vedea – şi la greu, timp de aproape patruzeci de ani, împărţind atât bucuria reuşitei cât şi amărăciunea insuccesului, anume, dl. prof. dr. Vasile Tutovan, actualmente professor consultant la Facultatea de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, acolo unde fizicianul Ştefan Procopiu şi-a desfăşurat cea mai mare parte a prodigioasei sale activităţi. Ca student, apoi ca preparator, şi urmând după aceea toate gradele carierei didactice universitare, dl. prof. dr. V. Tutovan i-a fost alături până în ultimele clipe ale vieţii, când s-a învrednicit a duce pe proprii umeri, pe ultimul drum, sicriul cu corpul neînsufleţit al celuia care fusese eminentul fizician Ştefan Procopiu, ce se reîntorcea după o viaţă merituoasă, acolo de unde venise: în Veşnicie. Se născuse pe 19 ianuarie 1890 la Bârlad şi a părăsit această lume după 82 ani, 7 luni şi 3 zile de la naştere, adică pe 22 august 1972. Ca nimeni altul, dl. prof. dr. V. Tutovan s-a aplecat cu multă dragoste, dar în acelaşi timp şi cu mult profesionalism, asupra meticuloasei munci de biograf, redactând unele dintre cele mai importante pagini despre cel ce a fost – şi care prin opera sa ştiinţifică a rămas – fizicianul de excepţie Ştefan Procopiu.

L-am întâlnit pe dl. profesor Tutovan în cabinetul dumnealui, acelaşi cabinet care odinioară fusese al domnului professor Procopiu, i-am făcut cunoscut ce m-a îndemnat să îl caut şi cu bucurie a binevoit să-mi răspundă la mulţimea de întrebări pe care mi le pregătisem. Aşadar:

– Domnule profesor, cum aţi ajuns să îl cunoaşteţi pe dl. Procopiu ?

– Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, te-aş ruga să îmi dai voie să fac câteva observaţii foarte importante, fără de care este greu ca cineva să înţeleagă aşa cum trebuie orice referire la dl. Procopiu.

În primul rând trebuie făcută o distincţie clară între Procopiu cel de dinainte de 1955 şi cel de după acest an nefast în existenţa lui. În anul 1955 Şt. Procopiu a făcut o congestie cerebrală care i-a provocat o afazie şi astfel nu a mai putut o perioadă de câţiva ani nici măcar să vorbească. Cu greu a reuşit apoi încetul cu încetul să scrie, apoi să articuleze câte un cuvânt şi tot aşa până ce şi-a revenit, însă nu a mai fost nici pe departe cel de dinainte. Îmi reamintesc cu emoţie de clipele când, după eforturi supraomeneşti, a reuşit pentru prima dată după îmbolnăvire să pronunţe două cuvinte consecutiv. Arăta cu degetul spre mine dar eu nu înţelegeam ce voia să spună. Când într-un sfârşit am spus „Tutovan“, a dat bucuros din cap. Ghicisem. Apoi a arătat din nou tot spre mine, iar eu contrariat am spus încă o dată „Tutovan“. Dar nu era asta. S-a întristat şi a arătat din nou şi din nou înspre mine. După multe alte încercări am spus „Vasile“. Este de nedescris bucuria ce se putea citi atunci pe faţa lui. Reuşise să se facă înţeles: „Tutuvan Vasile“. Da, da! Un al doilea aspect foarte important este legat de faptul că în acele articole care s-au scris despre Ştefan Procopiu în reviste mai mult sau mai puţin importante, s-au dat informaţii greşite despre viaţa şi opera lui. Două dintre acestea sunt celebre: mai întâi unii au amintit cum că dl. Procopiu a descoperit „magnetoul“. Este cu totul eronat şi cu siguranţă ei ar fi vrut să se refere nu la magnetou (care este o maşină electrică) ci la „magneton“, care este cu totul altceva: este momentul magnetic elementar al atomului. Cu toate că ar putea fi interpretată ca o greşeală de tipar, din păcate mam convins că nu este aşa. Apoi unii au pretins că renumitul om de ştiinţă danez Niels Bohr (al cărui nume îl poartă azi magnetonul) i-ar fi „furat“ Premiul Nobel d-lui Procopiu, ceea ce iarăşi este o foarte mare eroare. Şi lista ar putea continua, dar eu mă opresc aici şi o să revin la întrebarea pe care mi-aţi pus-o la început. Aşadar, cum l-am cunoscut pe dl. Procopiu. Pe atunci eram proaspăt student, iar personalitatea puternică şi faima d-lui profesor Procopiu m-au oprit la început să îl abordez direct. Abia în anul doi de facultate, când am urmat cursul dumnealui de electricitate, m-am remarcat ca un student bun, şi pot spune că de fapt dl. Procopiu a fost cel care m-a interpelat pentru prima oară, cu toate că eu aveam încă de la terminarea liceului o scrisoare de recomandare către profesorul Procopiu, de la fostul meu profesor de geografie şi istorie din liceu, Cristofor Mironescu, fost coleg de liceu cu dl. Procopiu. M-a luat şi m-a dus în bibliotecă, indicându-mi materialele pe care să le studiez în mod special. Aşa obişnuia să facă cu toţi studenţii buni.

– Cum a decurs apoi relaţia dintre dvoastră şi dl. Procopiu ?

– La început a fost o relaţie firească dintre un student bun şi un profesor care se preocupa îndeaproape de pregătirea profesională a studenţilor. Apoi, cu trecerea anilor am ajuns – ţin minte – la un moment dat să ne şi certăm. Eram un tânăr aprig şi mă înfierbântam repede atunci când aveam dreptate, iar ceilalţi doreau să mă convingă de contrariu. Era şi dl. Procopiu om şi cum orice om „are dreptul“ să greşească, aşa am ajuns şi la divergenţe. De altfel acest lucru mi se pare oarecum firesc într-o relaţie autentică. Cred că doar în acele relaţii de suprafaţă, superficiale, care se menţin la coaja realităţii nu apar niciodată conflicte. Dar apoi ne-am împăcat şi am colaborat cu mult succes.

– Ce fel de om era dl. Procopiu ?

Haideţi să ne referim aici dintr-o dublă perspectivă: cea de om de ştiinţă (deci privit din punct de vedere profesional) şi cea de „om pur şi simplu“ (deci din punctul de vedere al relaţiilor umane, social-cotidiene).

– În primul rând aş face două observaţii foarte importante. Prima se referă la faptul că dl. Procopiu s-a ocupat cu perseverenţă şi îndeaproape, chiar cu tenacitate, de pregătirea şi formarea celor ce urmau să fie viitori fizicieni sau chimişti. În această direcţie a depus o muncă susţinută şi neobosită, nelipsită pe alocuri de adevărate ceremonialuri (mai ales în ceea ce priveşte partea organizativă a cursurilor). Că este aşa ne stau mărturie însăşi cuvintele lui Ştefan Procopiu care pot fi citite de către oricine intră în universitate: Misiunea oricărei universităţi nu este numai de a răspândi ştiinţa, dar şi de a ajunge să creeze ea însăşi valori, insuflând vocaţii şi întreţinând focul sacru la generaţiile care i se prezintă. Evident, pe atunci erau totuşi alte vremuri şi întreaga muncă didactică şi de cercetare avea un farmec al ei aparte, care astăzi a dispărut aproape complet. Pe atunci se punea mare accent pe contribuţia de autor, iar ideea ştiinţifică originală valoroasă a unui om era altfel primită şi respectată. Era un fel de „bătălie de idei“ între marile şcoli de fizică ale lumii, şcoli ce se formau pe lângă marile personalităţi ştiinţifice ale vremii. Şi acele vremuri nu au dus lipsă de astfel de oameni remarcabili. Să nu uităm că tocmai în acea epocă s-au pus bazele fizicii moderne. Azi în schimb, când activitatea ştiinţifică practic s-a industrializat, acest aspect este total schimbat; azi se lucrează mai mult în echipă şi foarte rar mai găseşti câte un articol de autor. Îmi aduc perfect aminte că asistenţii trebuiau să asiste cu conştiinciozitate la cursuri şi să pregătească împreună cu dl. profesor experimentele de curs. Pregătirea lor se făcea cu 3-4 zile înainte de fiecare curs şi aparatura era montată în amfiteatru cu o zi înainte, între timp nimeni ne mai având accesul în amfiteatru. Practic el se închidea până la intrarea la curs (care se ţinea totdeauna marţea de la orele 18 la 20 şi care se bucura adesea de o largă audienţă publică). Întotdeauna experimentele reuşeau excepţional. Venea cu regularitate la seminariile ţinute de asistenţi şi participa activ, iar la sfârşit erau totdeauna discuţii din care se învăţa foarte mult. Această atentă preocupare i-a folosit ulterior din plin, căci acum, având cadre bine pregătite profesional a avut încredere deplină în cei care i-au continuat activitatea didactică şi de cercetare. Acest lucru s-a simţit cel mai mult în perioada de imediat după îmbolnăvire, când, ne mai putând vorbi, propunea cine să-l însoţească la curs, d-lui fiind în prima bancă. Astfel eu am ţinut cursul – pe atunci fiind lector – între anii 1955 şi 1958, apoi câte doi ani fiecare domnii Ilie Bursuc şi Mardarie Sorohan. A doua observaţie pe care doresc să o fac se referă la activitatea susţinută de pregătire a studenţilor şi în special a studenţilor sârguincioşi. Astfel, pe cine remarca la seminarii, îi ducea în bibliotecă şi le recomanda să studieze şi chiar să scrie articole de informare ştiinţifică. De exemplu, în anul universitar 1943-1944 studenta Magda Alexa (căsătorită Petrovanu) a pregătit şi prezentat la seminar o lucrare foarte bine documentată despre Galileo Galilei şi tot atunci eu am scris despre viaţa şi opera lui Isaac Newton, pregătind două articole pe care le-am prezentat la două seminarii, şi care ulterior au fost publicate în Revista Ştiinţifică „V. Adamachi“. Ţin minte cum chiar el se urca pe scară şi lua cărţile. Era un om voinic, bine făcut. Vorbea tare, clar, concis, manifestând un comportament integru. Adesea ironiza prostia celor din jur, fără a fi totuşi un om excesiv de volubil. Avea „măsură“ în toate.

– Ce fel de fire avea dl. Procopiu ? Aţi reuşit în atâţia ani cât aţi fost împreună să pătrundeţi câtuşi de puţin în sufletul d-lui ?

– Din acest punct de vedere era un om destul de dificil. Nu îi plăceau distracţiile frivole. Nu ştiu să fi frecventat petrecerile. Era un om oarecum retras în această privinţă. Cu toate acestea îi plăceau teatrul, muzica şi poezia bună.

– Avea mulţi prieteni ? Întreţinea relaţii cu alte personalităţi ale vremii ?

– Mulţi prieteni nu cunosc să fi avut, însă dacă îi avea, atunci nu erau oricine. De exemplu, ştiu că era foarte apropiat de Iustin Nicolau, George Strat, I. G. Botez, George Topârceanu (care a avut la un moment dat intenţia de a se înscrie la facultatea de fizică).

– Aveţi cumva cunoştinţă de convingerile d-lui Procopiu relativ la sensul existenţei ? Era ateu ? Sau poate era un bun şi credincios creştin ? Sau poate altceva ? Ştiţi cumva care a fost relaţia d-lui Procopiu cu Dumnezeu ?

– Fiind un om destul de retras în el cu greu reuşeai să pătrunzi în adâncul sufletului său. Totuşi, din câte am reuşit să îl cunosc din această perspectivă, cu siguranţă dl. Procopiu nu era ateu. Ba dimpotrivă, avea simţământul unei credinţe certe în Dumnezeu, chiar dacă nu o manifesta în mod vădit. }in minte, când acordarea Premiului de Stat i-a permis, şi-a

cumpărat un automobil Moskvici cu care colinda Bucovina mergând pe la mănăstiri chiar şi în cursul săptămânii. Adesea, sâmbăta pleca la mănăstirea Neamţ, să ajungă la vecernie pentru a asculta dangătul clopotelor – cum îl descria Gala Galaction – închipuindu-şi că îl vedea pe Ştefan cel Mare intrând în mănăstire, ca în tabloul zugrăvit de Sadoveanu în Fraţii Jderi. A purtat la el până la moarte medalia cu efigia lui Ştefan cel Mare, oferită cândva de nepotul său Adrian.

– Să ne întoarcem acum un pic atenţia asupra activităţii ştiinţifice a d-lui profesor Procopiu. Din câte cunosc cele mai însemnate realizări ale d-lui – care au şi fost recunoscute ca atare atât în ţară cât şi în străinătate – sunt efectul Procopiu şi determinarea pentru prima dată a momentului magnetic elementar al atomului care azi – cel puţin la noi în ţară – este numit magnetonul Bohr-Procopiu. Ce ne puteţi spune în legătură cu aceasta ?

– Da, aveţi dreptate însă ar mai fi „ceva“. Şi acest ceva cuprinde în primul rând fenomenul Procopiu şi apoi o seamă de alte numeroase cercetări legate în principal de magnetismul pământesc, difuzia electroliţilor, spectroscopie, depolarizarea luminii, coloizi, descărcări electrice în gaze, electrooptică, forţele electromotoare ale păturilor subţiri ş.a. Însă contribuţiile majore şi absolut originale ale lui Şt. Procopiu – ceea ce a şi făcut ca ele să-I poarte numele – sunt trei la număr şi anume: efectul Procopiu (adică fenomenul de magnetizare a unui eşantion cilindric de substanţă feromagnetică, sub acţiunea simultană a unui câmp magnetic alternativ circular şi a unui câmp magnetic longitudinal staţionar, ceea ce determină apariţia unei tensiuni electromotoare într-o bobină coaxială cu eşantionul), fenomenul Procopiu (adică fenomenul de depolarizare a luminii de către suspensii cu particule grosiere) şi magnetonul Bohr-Procopiu (momentul magnetic orbital al electronului).

– De ce la ora actuală momentul magnetic elementar al atomului se numeşte magnetonul Bohr şi nu magnetonul Procopiu ? În fond, cel care l-a determinat pentru prima dată a fost dl. Procopiu, nu ?

– Legat de găsirea de către profesorul Procopiu a relaţiei ce exprimă momentul magnetic elementar al atomului se impun o serie de precizări, deoarece după cum am mai amintit, în această direcţie s-au spus şi chiar s-au scris o sumedenie de neadevăruri. Şi aţi făcut

foarte bine că mi-aţi pus această întrebare, dându-mi astfel posibilitatea de a clarifica aceste lucruri. În primul rând, denumirea de magneton (termenul în sine) a fost introdusă de către Pierre Weiss, ceea ce a şi făcut ca la început să poarte numele de magnetonul lui Weiss, sau magnetonul experimental al lui Weiss, deoarece el rezulta din datele experimentale privind punctele Curie la fier, cobalt şi nichel. Acesta era un factor la care se împărţeau exact aceste date experimentale, iar Weiss a crezut că a găsit astfel cuanta de moment magnetic. Din nefericire pentru el nu a fost aşa, căci valoarea determinată de către Weiss era de câteva ori mai mică decât adevăratul magneton, care în cele din urmă avea să-i poarte numele lui Bohr. La puţin timp după aceea, mai precis în decembrie 1912, pe când era încă student, Procopiu a comunicat o lucrare în care a prezentat o formulă originală de legătură între constanta h din teoria cuantelor a lui Planck (care ulterior s-a numit constanta lui Planck) şi momentul magnetic elementar al atomului

M = h/4 pi * e/m

Deci, până la Procopiu existau ambele noţiuni: şi cea de constantă fundamentală a teoriei cuantelor, h, cât şi cea de magneton (aşa cum P. Weiss a denumit în 1911 momentul magnetic elementar al atomului). Procopiu are marele merit de a fi găsit relaţia care leagă cele două mărimi, determinând practic cuanta de moment magnetic pentru prima dată. Ceea ce însă trebuie spus, este faptul că dl. Procopiu nu şi-a propus în respectivul articol să cuantifice momentul magnetic al atomului. În fapt Şt. Procopiu folosind consideraţiile lui Langevin asupra magnetismului substanţelor şi aplicând teoria cuantelor a lui Planck a stabilit pe cale teoretică o relaţie între momentul magnetic orbital al electronului şi constanta h din teoria cuantelor a lui Planck. Astfel, prin comunicarea de pe 13 decembrie 1912 şi apoi prin publicarea lucrării „Sur les éléments d’énergie“, apărută în Ann. Sc. Univ. Jassy, 7, 1911-1913, p. 280, Şt. Procopiu determinase ceea ce O. von Auwers a numit cuanta elementară de magnetism. Într-o a doua lucrare intitulată „Détermination du moment magnétique moléculaire par la théorie de M. Planck“ şi publicată în Bull. Scient. Acad. Roum., no. 1, 1913, p. 151, Şt. Procopiu a abordat calculul momentului magnetic molecular pe baza teoriei cuantelor a lui Planck. Momentul magnetic elementar pe care Şt. Procopiu l-a numit magneton teoretic, poartă astăzi denumirea de magneton Bohr, deoarece el rezultă în modul cel mai firesc din modelul planetar al atomului propus de către Niels Bohr, şi pentru care celebrul fizician a primit Premiul Nobel. Deci denumirea de magneton Bohr a fost dată în onoarea lui Niels Bohr şi nu din alte considerente. Însă O. von Auwers precizează în „Gmelins Handbuch der anorganischen Chemie“, 8-te Aufl., Eisen, System Nummuber 59, Berlin 1934, p. 1438, ca şi în „Muller-Pouillet Lehrbuch der Physik“, 11 Auflage, Bd. IV, Teil 4 de 1934, p. 665, că magnetonul Bohr a fost calculat pentru prima dată de către Şt. Procopiu. De aceea, în România, prin Standardul de Stat no. 2848 – 61, magnetonul Bohr figurează sub numele de magnetonul Bohr-Procopiu. În alte lucrări nu se fac precizări aşa clare şi un exemplu în acest sens este lucrarea „Le Magnétisme“, A. Colin, Paris, 1926, p. 171, a lui P. Weiss şi G. Foëx, care afirmă că mai mulţi autori (Einstein 1913, Procopiu 1913, Chalmers 1914, Wereide 1917) au arătat independent unul de altul şi pe căi relativ diferite, că teoria cuantelor conduce la momentul magnetic elementar 

M = h/4 pi * e/m

– Înţeleg deci că dl. Procopiu a calculat primul magnetonul Bohr, independent de teoria lui Bohr asupra structurii atomului.

– Da, aşa este.

– Credeţi că Bohr ştia de faptul că dl. Procopiu a calculat primul magnetonul ?

– La început cu siguranţă nu ştia, însă mai târziu, după ce au apărut articolele lui Auwers şi Weiss, mai mult ca sigur că a luat cunoştinţă de acest lucru. De altfel, vreau să atrag atenţia încă o dată asupra faptului că magnetonul Bohr nu a fost găsit de către Bohr, cu toate că îi poartă numele. Şi am explicat mai înainte de ce este aşa.

– Dl. Procopiu a corespondat cu Bohr ? A existat vreo legătură în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică între cei doi fizicieni ?

– Da, cei doi fizicieni au corespondat, evident, pe tema magnetonului. Şi în legătură cu acest aspect aş dori să fac unele precizări: după cum am mai spus, în 1955 dl. Procopiu s-a îmbolnăvit şi astfel şi-a pierdut extrem de mult din capacitatea de muncă şi din forţa combativă pe care ar fi putut-o îndrepta împotriva calomniei şi neadevărului în general. Astfel, a rămas mult timp după aceea în anturajul unor colegi atât din Universitate, cât şi de la Politehnică. Fapt este că, de unde înainte de boală Şt. Procopiu nu îşi pierdea deloc timpul în discuţii sterile, ci discuta doar atât cât era necesar, iar restul timpului îl acorda unei munci neobosite (lucra în laborator şi în bibliotecă adesea până la 11-12 noaptea), după ce s-a îmbolnăvit a devenit un cu totul alt om. Şi aici „l-au ajutat“ şi unii colegi cu care a început să discute din ce în ce mai mult şi evident din ce în ce mai multe. Cert este că în aceste discuţii „binevoitorii“ lui colegi au căutat să-l convingă de faptul că el este cel care ar fi trebuit să primească Premiul Nobel şi nu Bohr, totul culminând cu o scrisoare a unui vecin la fel de „săritor şi binevoitor“ adresată lui Bohr, scrisoare în care respectivul îl acuza direct pe Bohr cum că i-ar fi furat Premiul Nobel lui Şt. Procopiu. Bohr a răspuns că nu a avut nici o pretenţie în a i se acorda Premiul Nobel şi că de fapt el nici nu primise Premiul Nobel pentru determinarea magnetonului care îi poartă numele. Este păcat şi în acelaşi timp foarte penibil că s-a petrecut aşa, însă acesta este adevărul.

– Să înţeleg că Şt. Procopiu nu şi-a revendicat întâietatea în privinţa determinării magnetonului ?

– Dl. Procopiu era un om modest, cinstit şi onest şi niciodată nu ar fi făcut ceea ce din păcate au făcut alţii pentru el ! (mă refer aici la acea scrisoare penibilă). De altfel, nici nu ar fi fost nevoie de această revendicare, întrucât întâietatea descoperirii magnetonului îi era deja recunoscută atât în ţară, cât şi în străinătate. Vedeţi d-voastră ? Nu-i aşa că-i curios faptul că timp de 43 de ani, adică din 1912 şi până în 1955 – timp în care dl. Procopiu era în deplinătatea forţelor sale fizice şi psihice şi putea fi mereu stăpân pe orice situaţie, neputând fi influenţat chiar aşa de uşor – nimeni nu a revendicat nimic, şi că brusc după îmbolnăvire a început această adevărată campanie de „recunoaştere a meritelor”?

– Fiindcă prin acestea a-ţi ieşit din domeniul activităţii ştiinţifice a d-lui Procopiu, spuneţi-mi d-le profesor, Şt. Procopiu era un om activ şi în afara vieţii universitare ? Se ştie că în general marii oameni de ştiinţă au avut un rol destul de important în viaţa publică. E destul să-l amintim aici pe Einstein, care spre sfârşitul vieţii era deja un om cuasi-politic (se ajunsese până acolo încât i s-a propus preşedinţia Israelului).

– După cum am mai spus, înainte de anul 1955, când era în plină putere creatoare, muncea mult, chiar foarte mult, astfel că nu îi mai rămânea prea mult timp pentru alte activităţi. Chiar discuţiile lui cu membrii catedrei care aveau loc totuşi zilnic, şi cu fiecare în parte, erau scurte şi la obiect; se vorbea numai despre activitatea de laborator. Nu ştiu dacă era bine sau nu, dar cred că aşa era spiritul ştiinţific al acelor vremuri. Amintiţi-vă aici şi de munca atât de istovitoare, practic până la epuizare a soţilor Curie, care şi-au sacrificat nu doar întreg timpul lor, ci chiar şi viaţa, pe altarul ştiinţei. Şi exemple în acest sens, aparţinând acelor vremuri, sunt foarte numeroase. N-aş dori totuşi să se creadă că dl. Procopiu era un fanatic în această privinţă, căci ştia ca nimeni altul să preţuiască ieşirile în natură, cu precădere în timpul vacanţelor, când se întâlnea la mănăstirile Agapia şi Văratic cu prietenii şi cunoscuţii lui: Garabet Ibrăileanu, Octav Botez, fraţii Teodoreanu, George Topârceanu ş.a., sau străbătând cărările munţilor alături de C. V. Gheorghiu sau Radu Cernătescu. După îmbolnăvire şi-a schimbat însă complet conduita. Nu mai era acelaşi pătimaş om de ştiinţă, însă nici în activitatea publică în general şi în politică în particular, nu a intrat aproape deloc.

– Să înţeleg că dl. Procopiu nu era un om cu convingeri politice clare ?

– O nu, dimpotrivă. Să ştiţi că, fiind un om integru şi onest, niciodată nu a agreat comunismul, ci dimpotrivă trăia cu convingerea clară şi de nezdruncinat că, zicea el „…vom scăpa noi de comunismul ăsta“. Şi iată că a avut dreptate. Însă nu a mai avut şi ocazia pentru a se bucura de acest lucru.

– Dacă era aşa pornit împotriva comunismului, cum totuşi de a fost ales membru al Academiei şi i s-au acordat atâtea distincţii comuniste ? Din câte cunosc, ştiu că i-au fost acordate pe rând: în 1960 Ordinul Muncii clasa I, în 1962 Steaua Republicii Populare Române clasa a II-a, în 1964 Premiul de Stat clasa I, în 1970 Steaua Republicii Socialiste România clasa I, ş. a.

– A, e o poveste lungă… În primul rând să ştiţi că în ciuda celor ce ar putea să se înţeleagă din ceea ce aţi prezentat d-voastră, dl. Procopiu a avut destul de mult de suferit de pe urma totalei lui antipatii faţă de regimul comunist. S-a ajuns chiar până acolo încât i s-a intentat proces şi a fost adesea interogat de autorităţile comuniste. La un moment dat, cu toată forţa lui a ajuns să-i fie foarte frică şi chiar a trăit momente în care şi-a simţit clar sfârşitul activităţii sale ştiinţifice la universitate, căreia îi era atât de dăruit. Îmi amintesc că la o astfel de anchetă, când era doar el şi cu autorităţile comuniste – care l-au izolat atât de bine în cabinetul lui, încât iniţial nici chiar noi, cei mai apropiaţi lui nu ştiam despre acest lucru – simţindu-se încolţit, şi-a păstrat totuşi cumpătul şi a rostit tare ca să audă toţi – însă cum nu l-a înţeles nimeni au rămas ca pentru el – patru versuri în franceză, care îi plăceau lui foarte mult şi care exprimau foarte bine situaţia în care se afla atunci. Din acele versuri reieşea clar că Şt. Procopiu era conştient de faptul că trebuia să se apere pentru a supravieţui. În plus, se poate observa aici atât o detaşare admirabilă cât şi clasa net superioară a profesorului Procopiu, care nu a pregetat să pună cu curaj o cultură vastă şi un caracter nobil şi superior modelat împotriva inculturii şi perversităţii celor care îl anchetau. În ajutor i-am venit apoi şi noi – care între timp aflasem ce se pusese la cale – şi am depus cu toţii mărturie în favoarea lui. Comuniştii îl acuzau cu tot felul de neadevăruri în maniera atât de bine ştiută, ajungându-se chiar până acolo încât a fost găsit

antisemit şi persecutor al studenţilor de sex feminin. Marele lui „noroc“ a fost că pe atunci responsabil pe întreaga Moldovă din partea clicii comuniste era un evreu descuiat la minte, care şi-a dat seama de adevărata valoare a lui Şt. Procopiu. Acesta l-a prezentat celor de la Bucureşti ca atare, astfel încât în curând s-a schimbat complet viziunea asupra d-lui Procopiu. Astfel s-a ajuns să i se recunoască întrega muncă didactică şi ştiinţifică, acordându-i-se mai multe premii şi titluri ştiinţifice, alături de cele pe care le-aţi amintit d-voastră, mai primind şi Premiul I al Ministerului Învăţământului în 1959, titlul de Profesor emerit în 1962, ordinul Meritul Ştiinţific clasa I în 1966 şi titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic „Gh. Asachi“ din Iaşi. Cu toate că aceste onoruri

erau binemeritate, mai mult ca sigur că unul din motivele acestei schimbări bruşte în relaţiile dlui Procopiu cu comuniştii a fost strâns legat de o binecunoscută metodă de a îndepărta oamenii cu adevărat valoroşi de la a atrage atenţia publicului larg despre adevărata faţă a comunismului. Şi aceasta constă în a plăti cu bani mai mult decât suficienţi şi de a acorda tot felul de titluri şi onoruri celor care prin gândirea şi poziţia lor le-ar putea fi incomozi, făcându-I astfel „să închidă ochii“ şi să tacă. Evident, nu este cazul lui Şt. Procopiu – care pe drept merita respectivele titluri – dar cu siguranţă comuniştii au gândit şi aşa, dacă nu cumva numai aşa. Cert este că în acest fel cele „două părţi“ nu s-au mai „atacat“ reciproc. Dar în adâncul sufletului său, Şt. Procopiu trăia convingerea că mai devreme sau mai târziu comunismul tot va cădea. Şi până la trecerea în eternitate nu şi-a schimbat acest gând. Da, a fost un om cu o inimă mare şi nu rareori prin modul lui de gândire şi prin conduita lui – mai cu seamă în perioada de şedere la studii în Franţa (1919-1924), unde a urmat cursurile unor fizicieni renumiţi ai vremii: Lippmann, Langevin, Marie Curie, Cotton, Fabry şi în „Laboratoire de Recherches Physiques“ de la Sorbona şi-a elaborat sub conducerea lui A. Cotton teza de doctorat în fizică – a dat dovadă de un patriotism exemplar. Şi ţin să îmi exprim aici întreaga admiraţie pentru aceste nobile calităţi ale lui Şt. Procopiu; cu adevărat, în această privinţă era un exemplu de urmat pentru toţi.

– Fiindcă tot aţi amintit despre trecerea în lumea de dincolo a d-lui Procopiu, care a fost reacţia publicului larg şi în particular a colegilor d-lui la dispariţia sa ?

– Să ştiţi că mare vâlvă nu a fost. Dl. Procopiu a murit aş putea spune în spirit eminescian. S-a stins liniştit, fără zbucium, în câteva minute petrecându-se totul. Şi nici după aceea nu au fost organizate manifestări fastuoase.

– Se poate spune că dl. Procopiu a lăsat prin dispariţia sa un mare gol în ceea ce reprezintă şcoala de fizică românească, sau au existat discipoli care să-i suplinească locul şi rolul d-lui în activitatea ştiinţifică ?

– După cum am mai spus, dl. Procopiu s-a preocupat îndelung şi întotdeauna pentru pregătirea viitorilor fizicieni. Acest lucru a făcut să lase în urma sa oameni bine pregătiţi, capabili să ducă mai departe întreaga muncă iniţiată de el.

– Se poate spune că dl. Procopiu a avut discipoli şi urmaşi pe măsură ? Cine ia continuat îndeaproape activitatea de cercetare ştiinţifică ?

– Continuatorii direcţi ai activităţii d-lui Procopiu au fost subsemnatul, dl. Constantin Păpuşoi, dl. Ilie Bursuc, dl. Mardarie Sorohan. Cu toţii ne-am străduit să ducem mai departe cât mai mult din ce a iniţiat – atât ca activitate didactică, cât şi de cercetare – profesorul Procopiu. Dar, dacă ne-am ridicat la nivelul ştachetei înălţată de profesorul Procopiu nu cred că sunt eu cel mai în măsură să afirm acest lucru. Aşa cum este şi firesc, las această apreciere celor din jur, celor care sunt şi celor care vor veni, căci doar timpul şi faptele concrete ale noastre pot da verdictul cel mai apropiat de realitate.

– Vă mulţumesc din suflet, domnule profesor!

– Să fie bine primit!

Pentru cei interesaţi vă recomandăm un alt articol cu referire la personalitatea  Ştefan Procopiu, în acelaşi număr al revitei “Lohanul”, articol care a mai fost evidenţiat pe site-ul nostru realizat de Dr. ing. Octav Gheorghiu.