Spaima, regretul, mucenicia şi soarta lui bădia Ion (I)

Nişte slugi superioare şi gradate îl mobilizează pe badea Ion Manole să lupte (alături de germanii lui Hitler) împotriva Marelui Război de Apărare a Patriei. Slugile-s la bunul plac şi la ordinul mareşalului Antonescu. De partea cealaltă, tovarăşul Stalin taie şi spânzură, nu ocoleşte nimic, nici măcar pe cei nevinovaţi nu-i lasă în pace. Badea Ion pleacă din Rădeşti, de pe coasta-nclinată în jumate de unghi drept, aflată pe partea stângă a pârâului Trifa când plouă, că aici are casă şi masă şi mamă şi tată…şi ce mai poate avea un flăcău în bătătură. Pleacă laolaltă cu alţi şi alţi flăcăi să treacă Prutul şi să “readucă” Basarabia acasă. Deştepţi şi şmecheri, nemţii îi “lasă” pe români în vârful atacului. Astfel, peste două mii de flăcăi mor în acest început de măcel, mai ales la Ţiganca, unde, întru veşnica lor amintire, se organizează cimitire, troiţe şi alte însemne comemorative. Cam peste trei ani, buldozerele sovietice victorioase sfărâmă mormintele şi tot ce ţine de onoarea şi demnitatea de erou militar, oasele şi crucile românilor fiind smulse şi măturate şi cărate de şuvoaie şi sortite uitării pe această Vale a Plângerii basarabene. Bădia Ion se află printre puţinii care nu au fost ciuruiţi de gloanţe, sfârtecaţi de schije, striviţi de şenile…(mai târziu, după cum povesteşte, avea să regrete că nu şi-a lăsat viaţa aici, în Ţiganca blestemată)…Sigur că da…printre foarte puţinii care scapă de hohotul morţii şi sunt deportaţi în Siberia, la cinci mii de kilometri distanţă, să-şi ispăşească vina de a fi îndrăznit să tulbure orgoliul colosului de lut. Aici, în Siberia, unde Stalin a organizat şi a folosit unul dintre cele mai înspăimântătoare locuri de exil şi tortură pentru “duşmani” politici şi militari, bădia Ion are să “petreacă” ani şi ani de tratamente primare şi de dezdumnezeire. Aici, în acest loc al muceniciei fizice şi morale, badea Ion se căinează că nu a murit de tun sau mitralieră la Ţiganca. Aici, unde satele sunt la sute de kilometri unele de altele, toţi surghiuniţii sunt lăsaţi “liberi”, chiar să plece unde vor, dacă vor. Aici, în Siberia care a determinat/inspirat un Amur şi un Baikal de poezie, proză şi muzică, funcţionează perfect cinismul şi agresiunea psihică. Aici, mii şi mii de mucenici, printre care şi badea Ion Manole din Rădeşti, îşi suferă şi-şi plâng în/depărtările şi uitarea. De foame şi de durere, de frică şi de deznădejde, îşi mănâncă unghiile şi-şi roagă moartea, se privesc unii pe alţii cu nişte ochi care (aproape) nu mai sunt. Aici are să vadă badea Ion cruzimea omenească exemplară!

*

Primele săptămâni de recluziune în Siberia îl conving pe badea Ion că nu-i nici o şansă de scăpare din ceastă “libertate” cu zăpezi enorme şi friguri năucitoare. Unde să fugi când geru-i de minus cincizeci de grade? Când foamea te transformă în umbră? Cui să te plângi când alde Alioşa cu pufoaică şi căciulă şi pâslari şi mitralieră sunt gata oricând să te facă sită, numai să nu-ţi ia locul în “calitatea” pe care o ai, dacă te scapă de sub control, dacă te pierd din vedere, dacă nu au “grijă” de tine cum scrie la carte? Nu poţi să te jeluieşti acestor ruşi cu ochi îngheţaţi de dragul Patriei, mai ales că şi ei sunt la limita rezistenţei psihice, abia mai suportă nenorocirea de a fi paznici de umbre în deşertul alb. Unii nu se mai pot abţine şi izbucnesc în plâns, îşi strigă mamele şi copiii, se sinucid, dau în dambla, plâng continuu, râd fără oprire…pe când alde bădia Ion îi căinează, le aşează plâns pe umeri, încearcă să le pună sufletele în mişcare, să-i umple cu nădejdi şi cu încrederea în Cel de Sus. Alţii îngenunchează şi se crucesc la/spre Răsărit…(şi cât Răsărit e aici, în Siberia uluitoare şi indiferentă! parcă aici e adunat tot Răsăritul din lume! parcă numai aici “se face” Răsăritul!)…Deseori, soldaţii de pază îşi ies din fire, aruncă AKM(urile), îl suduie pe Stalin şi le dau “hleba” l-alde badea Ion. Asta îi costă viaţa. Ori, în cele mai fericite cazuri, alinierea în rândul deportaţilor, înscrierea în Marele Război de Pierdere a Identităţii Umane. Din când în când, câte un prizonier începe să urle şi pleacă încolo, prin viscol, fără să-l urmărească nimeni, fără să se audă vreun stol de gloanţe după el. Dacă nu se întoarce, nu înseamnă că a scăpat. A doua zi, oricând, dacă cineva mai catadicseşte să-l caute, este găsit bocnă, este lăsat acolo, este abandonat uitării…nici măcar în statisticile cruzimii nu mai are loc de veci…Sigur că da!…Adeseori, noaptea, sub splendidul şi înfricoşătorul senin siberian, ori sub năvala fioroasă a viscolului a tot stăpânitor, câte un rus lasă “pulemiota” în pace, se aşterne pe trei paie şi porneşte balalaica. Şi câtă alinare, totuşi, mai poate aduce cutia triunghiulară cu trei coarde! Alienarea se îndepărtează, parcă. Alde nea Ion nu-şi pot stăpâni un soi de admirare, un fel de alt fel de lăcrămare când Alioşa murmură “Serile de la Moscova”, sau “Valurile Amurului”, sau “Kalinka”…Sigur că da!… Vine dimineaţa, vine echipa de sanitari şi adună morţii. Nici măcar nu-i mai numără. Nici pe cei vii. Numără doar lacrimile îngheţate şi le împarte la toţi.

*

Ne adunăm în jurul lui nea Ion şi-l ascultăm. El stă pe prispa din lut şi-şi aduce aminte. Cât timp a “stat” el în Siberia, nimeni nu s-a mai ocupat de cele trebuincioase ogrăzii. Prispa-i mâncată de vreme. Prin pământu-i spălat de ploi, ca un argument că fiinţa nu poate fi distrusă niciodată, se văd foarte multe buruieni, printre care şi paie de grâu în diferite faze ale creşterii, coacerii, căderii, uitării şi întoarcerii la început. Nea Ion mângâie un pai de grâu verde şi un pai de grâu galben. Şi povesteşte: <<Cum e paiul ăsta verde, aşa eram când Ion Mareşalul ne-a ordonat să trecem la Ţiganca. După cum cred că m-aţi auzit aseară, foarte mulţi flăcăi au rămas fără viaţă. Dar şi foarte mulţi au rămas fără moarte, printre care şi eu. Jur, ar fi fost mai bine să fiu nimerit de-un plumb rusesc, decât să ajung în iadul siberian. Am convingerea că moartea-i o bijuterie pe lângă viaţa în acest monstruos lagăr de “ispăşire şi educare definitivă”, cum “gavareau” comandanţii când ne adunau să ne numere, să ne scadă, să ne asculte cu urechea, să verifice cam pe unde ni se mai află sufletul, cam pe unde ni se mai zbate coliva. Sigur că da. Şi nu aveam încotro. Şefii plecau mai încolo, şi noi încercam s-o înduplecăm pe ţaţa neagră cu coasă…o rugam să ne mai lase oleacă, poate prindem clipa în care avem să ne atingem iubitele, nevestele, copiii, părinţii…Vreau să vă spun că pe această ţaţă neagră, în imensitatea albului răscolit de Crivăţ, o vedeam în milioane de exemplare, apropiindu-se din toate părţile…(câte o moarte, sau chiar câte două morţi, sau chiar câte mai multe morţi pentru fiecare, nu?)…Încercam să ne îmbărbătăm, să ne luăm cu vorba…reuşeam, uneori, să credem că moartea ne înţelege şi ne mai dă speranţe de viaţă, de scăpare…Eu stăteam mai mult cu bădia Ion Mihai din Zimbru şi cu bădia Petrică Boza din sat cu mine, şi depănam tot felul de năzbâtii din copilărie, poate mai alinăm suferinţa din această “linişte” şi “libertate” monstruoasă…Ne ascultau toţi deţinuţii din baracă. Ne asculta şi rusul cu balalaica, deşi nu pricepea nimic din limba lui Ion Creangă. Ascultau, şi se mirau, şi se cruceau…iar eu nu înţelegeam de ce se uită la mine ca şi cum s-ar uita la o ciudăţenie, la un smintit…Îi contraria glasul meu subţire, foarte subţire…Da, îmi aduc aminte şi le mărturisesc: pe dealurile de la Ţiganca, uraganul de gloanţe şi obuze, şi resturile din trupurile flăcăilor ucişi, m-au îngrozit aşa de tare, încât mi s-a şters pentru totdeauna timbrul dat de părinţi…Dar nici ăsta nu-i aşa urât, nu?>>

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi