Nea Ion îşi ia un bob zăbavă şi cată cu ochii spre răsărit. Oare de ce nu se uită spre Apus, dacă Răsăritul i-a sfărâmat tinereţea şi toate rezervele de viitor? Îmi vine să cred că nea Ion Manole priveşte „altfel” (cu alţi ochi şi în alte dimensiuni) locul supliciului său şi al multora dintre flăcăii tocmai de atunci. Sigur că da, nu?…Iată-l, adulmecă văzduhul Siberiei, parcă ar vrea să-l „tragă” pe tot în pieptu-i puţin, din ce în ce mai puţin! Iată-l, îşi face corect semnul crucii…(de trei ori câte trei semne, da?)…şi începe să ne ţină cu sufletul la gură: <<Cum e paiul ăsta galben, aşa am ajuns acasă, după cinci ani de „stat” în lagăr…şi după şase ani de mers pe jos, cu sute şi sute de opriri în prin satele rare ale Rusiei, pe la diverşi „celaveci” din ăştia mai de-ai lui Dumnezeu. Ne opream din cauza rănilor şi bolilor de tot felul. Ne urmărea (încă) spectrul alienării din barăcile suferinţei…(cum zic, am fost pus să îngrop zeci şi zeci de prizonieri morţi! şi eu, şi badea Ion Mihai din Zimbru, şi Petrică/Petrea Boza din Rădeşti, şi mulţi alţi supravieţuitori! şi cum să nu te ţicneşti? cum să nu te miri că mai rezişti? şi cum să nu te înspăimânţi când zvârli ţărână amestecată cu zăpadă peste nişte cadavre de flăcăi? cum să nu te apuce groaza când te gândeşti că poţi fi oricând în locul celui pe care-l „înveleşti cu pământ, să nu-i mai fie frig”, cum vorbeau (aproape singuri) paznicii cu mitraliere, cu suflete şi gloanţe îngheţate pe ţeavă?…nici lacrimi nu mai aveam, să le lăsăm pe movila de lut cu cruce ori fără cruce! ne rugam să ne dea Domnul putere să putem plânge oleacă peste bulgării umbrelor din groapă!…de multe ori, ne părea rău că nu suntem cu ei…sau, ehei, ehei, ehei…că nu suntem acasă, acolo, unde am lăsat bătăturile şi părinţii şi copiii şi nevestele şi iubitele!…Eu nu m-am însurat înainte de a pleca „să aduc Basarabia acasă”!…poate m-ar fi aşteptat, şi ar fi fost bine!…nu am mai găsit părinţii în viaţă! muriseră roşi de dor şi de plâns şi de sărăcie şi de gândul că n-am să mă mai întorc niciodată!…am găsit numai casa asta năpădită de buruieni şi de cucuvele, aproape plecată spre râpa care vine de pe Trifa!)…Sigur că da!…din sat în sat, şi din om în om, şi din suflet mai bun în suflet mai bun…aşa ne-am târât şi am stat să ne mai oblojim rănile vechi şi, mai ales, rănile mereu proaspete din tălpi!…şi, în rarele momente de aţipire pe câte-o prispă sau pe câte-un „crivat” de om cu milă, visam numai rafale de mitralieră, numai huruit de tancuri, numai flăcăi uscaţi de suferinţă, sub lut siberian!>>
*
„Nu mai spun că mulţi mureau pe drum. Aproape în fiecare sat se află cel puţin câte un flăcău de-al nostru îngropat mai creştineşte decât camarazii rămaşi în urmă şi în uitare. Mergeam numai primăvara, numai vara şi numai toamna…şi numai când ne lăsau bubele din tălpi, vătămăturile din şale, nădejdile şi deznădejdile de prin sufletele aprinse ori stinse în amăgire şi dezamăgire…(o dată, într-un sat cam pe la o mie de kilometri distanţă de Siberia, cum vii încoace, spre sud-vest, pe câţiva dintre noi ne-a prins Paştele. Dacă nu cumva mă înşel, era anul 1949 sau 1950. Oricum, toată lumea vorbea despre deportarea masivă a basarabenilor în…Siberia. În localitatea aceea, foarte puţini oameni erau ortodocşi. Şi noi, românii lăsaţi să plece pedeştri din „libertatea” siberiană. Era Paştele lor, adică. Nu ne venea să credem văzându-i cum ne primesc, şi cum ne omenesc, şi cum parcă nu mai funcţiona diferenţa şi răceala dintre religii, dintre lifte, dintre limbi. Am amestecat paştele nostru cu paştele lor şi am făcut un Paşti Unic, sărac în cele trebuincioase acestei sărbători, însă bogat în pace şi iubire, în amintiri şi lacrimi pentru cei de-ai noştri şi de-ai lor aflaţi la subsol ori plecaţi în Marele Răzbi de Apărare a Patriei, dar despre care nu se mai aflase şi nu se mai ştia nimic. Atunci, în acel Aprilie fără egal, i-am auzit murmurând în cor „Valurile Amurului”…(Imnul Armatei Roşii)…chiar dacă nemţii fuseseră făcuţi praf, iar beligeranţii acestui măcel mondial îşi lingeau rănile şi-şi admirau cicatricele pardosite cu medalii şi ordine militare. Atunci, tot în acel Aprilie, i-am văzut pe ruşi invidiindu-ne cu câtă putere murmurăm şi noi „Imnul Regal”, deşi regele Mihai abdicase, iar Republica Populară Română înflorea de zor sub secere şi sub ciocan rus-român)…Cam prin primăvara lui 51-52 (nu ştiu exact) am ajuns la hotarul Ţării, chiar pe la Ţiganca, pe unde intrasem să strângem de pe drumuri Basarabia furată. Cum vă ziceam, cimitirele cu mii de flăcăi români erau rase de pe faţa pământului, nici nu-ţi venea să crezi că aici se află locul în care carnea de tun umpluse dealuri şi văi şi dispăruse în veşnica Uitare…Sigur să da! păstrez nişte tăcere întru amintirea camarazilor mei! o păstrez şi o lăcrămez şi mi se pare că nu-i de-ajuns!…Sigur că da!…(şi, în tăcerea asta a mea, aud din toate direcţiile strigătele românilor ucişi! strigătele şi gemetele!…şi, printre acestea, nume de mame, nume de taţi, nume de copii, nume de iubite, nume de locuri dragi…nume de oameni din sat!…Trec Prutul!…Şi Basarabia rămâne în urmă!”
Autor: Ion Zimbru
Sursă: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply