Şi tabla din clasă e-n doliu

Un fum albicios traversa asfaltul spre gradina lui Ţucu. Aerul rece, curat îi inviora plămânii înnegriţi de durere. Gerul tăios îi ardea faţa uscată, nebărbierită. Ochi-i înceţoşaţi de tristeţi priveau tăcuţi în amintiri. Viaţa îi era amară ca fierea. Izolarea şi neputinţa fizică îl măcinau sufletul. Până şi timpul îşi pierduse sensul.

——————————————————————————————————————————————

Şi rostul are socoteală, explica profesorul unui fost elev. Când îl pierzi te-afunzi într-o pânză de păianjen pe care soarta ţi-a ţesut-o fără milă, pânză din care puţini ies şi-n care mulţi se pierd. Viaţa asta păcătoasă, dacă o iei în serios, parcă n-o vrei, dar o trăieşti căci nimeni nu se opreşte din rutina lui să te ridice din mâlul cleios ce-ţi acoperă genunchii. Toţi vin, văd şi … fug! Iar de compătimiri, nici nu vei vrea să auzi. Ai mare grijă!

Anii au trecut şi profesorul s-a prăbuşit, el însuşi, în păienjeniş. Gloata s-a emancipat. S-au lecuit şi nebunii; azi toţi sunt oameni noi şi gândesc doar cu capul, nici unul cu inima! Adunaţi în grupuri ascunse în spatele uşilor de plumb cu broaştele ruginite de transpiraţie, şuşotesc paranoic; nici o voce sănătoasă, cinstită nu răzbate la el! Oamenii şi-au alungat demult mentorii, sfetnicii şi bătrânii din sfat şi din sat! Chiar şi unii vecini, neamuri sau prieteni vor să privească în linişte drama profesorului neputincios în faţa destinului şi-a lunii singuratice şi triste; lună, suptă de vlagă, ce luptă continuu cu aştrii pătrunzători ai întunericului!

Până când cade cortina morţii, profesorul se zbate pe podeaua şubredă a sorţii roasă de tocuri şi mucegai. Ei?! Sunt aproape. Stau şi-l privesc, de pe scaune cu picioare de girafă sau din loja indiferenţei, apoi, schimbă-ntre ei suspine meschine şi păreri tardive la un spriţ de clasă muncitoare, abandonându-l într-un târziu, în plata Domnului.

Prea repede, … prea repede parcă se topesc anii în amintiri! Ca ţurţurii de la streaşina casei. Azi îi vezi voioşi scrâşnind bărbăteşte în gerul tăios al iernii, mâine se scurg în pământ, până la ultima lacrimă, în adierea primăvăratică a marelui Ra. Egiptenii aveau dreptate. De la Ra vine totul. Mă rog aşa credeau ei, căci şi atotputernicului Ra i-a limitat Dumnezeu puterile.

De două decenii, şcoala profesorului Taşcă hăcuită de foştii elevi tremură stingheră într-un colţ de uliţă. Clasele s-au golit de elevi. Cataloagele s-au rărit. Maculatoarele şi amintirile s-au risipit în sobele din sat. Profesorii cu ţinută morală şi suflet de dascăl s-au prăpădit şi ei, unul câte unul; au obosit şi clopotele să-i mai plângă. Noi?! Noi, … , urmaşii lor, de la an la an nu ne mai regăsim nici în oglindă!

S-au rărit profesorii în sat, iar creta?! Creta a-nnegrit de incultură. Şi tabla din clasă e-n doliu.

————————————————————————————————————————————-

În faţa tăietorului, tolănit pe covertura de zăpadă, lung de vreun metru jumătate şi gros cât gura unei găleţi, un trunchi strâmb fără vlagă, cu memoria incriptată în cercurile vieţii, îşi aştepta sfârşitul; a doua oară! În soba puturoasă cârpită cu lut, salcâmul jilav pudrat în neua rece, morbidă i-a drumul cerului spre aştrii neantului trist, traversând asfaltul crăpat de ger, spre grădina lui Ţucu.

Autor: Florin Munteanu

În amintirea unor profesori din Bălăbăneşti dispăruţi în mod tragic dintre noi.