Primii fulgi de nea! Dom`le hai să nu ne îmbătăm cu apă de lapoviță și să recunoaștem onest că și anul acesta iarna cea hicleană a debutat la fel de mocirlos ca și în alți ani. Și uite așa o să ne țină în glod și chirfoseală de omăt până hăt dincolo de Crăciun. Vai de mama lor cei care au gumarii sparți! Iar apoi, o să ne trăsnească în moalele capului cu o geruială importată din Siberia să pricepem și noi odată că iarna nu-i ca vara! În rest, prin ogradă-i tristețe mare. Curcile mânjite de noroi, că am și două albe-zgribulite, se uită prostite în lemnele gardului și nu le vine a crede ce se petrece. Curcanul nu mai are chef de gâlceava cu picheroiul spre satisfacția celor doi cocoși care până mai deunăzi nu mai știau în ce cotlon să se ascundă de furiile celor doi. Dar mâțele … să le vedeți cum s-au lepădat de aerele lor de pisici aristrocrate! Gata, nu mai au rivalități, au uitat de vechile ranchiune și unde chitesc un locșor mai potrivit se strâng porcan. Mde … unde-s mulți e și … căldură!
Toate dobitoacele au amuțit și se uită întrebătoare spre cerul plumburiu. Oare cât o să mai țârcâie lapovița asta rece și nesuferită? Până și lui Goguța cea isteață, cățelușa noastră de pripas care mă batjocorea toată ziua, pe motiv că nu o bag în seamă, i-a pierit lătratul. Și totuși, cineva, mut de la mama lui, își bate joc de toți și de toate. Vesel nevoie mare cât e ziulica de scurtă, Rică Freză Creață vânează toate băltoacele din curte și se lăfăie cu nerușinare bălăcindu-se în văzul tuturor fără costum de baie. Se uită puii la el cu ciocurile căscate de uimire făcându-li-se pielea de găină. După ce plonjează victorios în orice baltă se întoarce mândru să vadă reacția celor patru duduițe supuse și credincioase ce-alcătuiesc garda lui de corp. Păi cum să nu fie credincioase bietele rațe dacă Rică este unicul lor curtezan. Și le chiscuie și le sâsâie curtenitor de mai mare dragul. Da, acum, fie vorba între noi, … ce-o fi găsit la ele nu știu, că toate-s crăcănate! O fi mersul lor unduitor și legănat de-a binelea?!!
În fine, câteodată, când bate vântul de la Poiana Vântului, se aud muzici dinspre Pupezeni sau Cotoroaia. Parcă ar fi fanfare, alamuri și nu vreo “măgăoaie”! De ce oare ? Se fac nunți? Păi nu e post?! Poate cumetrii. Doamne ajută, să ne mai înmulțim și noi că-i păcat să rămână pustii plaiurile acestea.
Și-ncă ceva … printre rafale, vântul acesta aspru mai aduce dinspre Hraina, de după dealurile semănate cu grâne as`toamnă, șușoteli și râsete. Cine are urechi de auzit le aude. Eu am deslușit ceva în “zumzăiala” asta de tinere mlădițe, cică … “auzi surato:
– Ce bine că avem păpică pe îndestulate!
– Ne-a picurat destul bunul Dumnezeu.
– Acuși tragem plăpumioara de nea peste noi și pân la primăvara ne băgăm la un pui de somn de numa … numa.”
“Ufff greu este să le faci la toți pe plac!” … și bunul Dumnezeu, de acolo – de sus, zâmbește ironic, dar cu îngăduință.
Autor: Ioan Bodea
Leave a Reply