Toată noaptea, picăturile de ploaie ciuruiseră tabla ruginită de pe cozorocul chilerului. Pământul era îmbibat de apă. Priponisem animalele pe imaş. Lanul de porumb era aproape. Păpuşile verzi, cu părul lin, muiat de ploaie, hipnotizau vacile hrăpăreţe. Am încercat iarăşi trăinicia ţăruşilor, trăgând cu nădejde de funiile roase o vară-ntreagă de lutul copt la soare al potecilor dintre dealuri. Era trecut de şapte. Dimineaţa răcoroasă ne întâmpina cu multă apă şi ciuperci.
– Dăm o fugă la via din Jos să vedem ce-o mai fi şi-acolo, spuse bătrânul aşezându-şi cu grijă securea la curea, sub haina strâmptă, pocnită în cot, ce-i acoperea flaneaua de lână cu guler aspru.
O apucarăm pe scurtătură, pe la moş Mănlache. Am coborât, în râpa Bourului, la Nisipărie, unde apele ce străbăteau valea Recii se contopeau cu izvoarele Hambarului tranformându-se într-un curs liniştit ce se strecura printr-o dumbravă de aluni şi stejari spre balta plină de caraşi. Ajutaţi de două pietre am traversat pârâul din râpă urcând domol pe sub coasta dealului pentru a nu fi bănuiţi că am părăsit zona. Pe căciula colinei moşteneam via din Sus. Era timpul nucilor şi al strugurilor. Mocanii nu ne iertau. Trebuia să fim precauţi căci se apropia recoltatul iar bătrânul ştia mai bine ca nimeni altul că strugurii trebuiau ocrotiţi.
– Lung e drumul vinului până-n balercă! ofta el, cucerind eroic, pas cu pas, dealul ce ascundea cumpăna fântânei lui moş Mănlache. Din când în când se oprea. Cu mâna dreaptă sculptată-n şold îşi trăgea sufletul, măturând cu priviri lungi şi pătrunzătoare lanul de porumb din vale şi via din Sus. Râpa era galbenă. Se anunţa o iarnă timpurie. Zilele socotelilor erau mai aproape decât îşi închipuise. La cules aduna fiecare boabă de nohă scuturată de vânt.
– Odată pe an culegi via! conştientiza bătrânul cu voce gravă un adevăr absolut, deseori ignorat de oamenii împăcaţi cu ziua la recoltat.
Paşii urmăreau tăcuţi cărările bătute de oi. Din când în când câte un buchet de ciuperci ne abătea din drum. Cele proaspete le aruncam în traista ce ne însoţeau tot timpul. Ajunşi în spatele grădinilor valuri de cătină spinoasă se revărsau de-a lungul haturilor ce delimitau huidiţa. Nu ne puteam atinge de ea. Uitasem mănuşile acasă. Raţele din bătătură aveau să sufere. Îşi vor umple guşele tot cu frunză de bostan tocată mărunt la satâr amestecată cu urluială şi apă. Grăbirăm pasul lăsând în urmă salcâmi fioroşi, aguzi tineri cu dude roşii , vişini şi tot felul de arbuşti protejaţi temeinic de urzici îmbătrânite de vreme. Printre ele un avram strâmb, generos, plantat de Divinitate se scutura periodic oferind la picioare trecătorului, fructe cărnoase, pline de gust.
Când am întâlnit asfaltul am apucat la dreapta spre cea mai înaltă troiţă din sat. Strategic amplasată în curbă, crucea imensă cu pictura spălată de ploi ocrotea şoferii grăbiţi de nevoi. Peste nici o sută de metri schimbarăm direcţia spre stânga. O altă huidiţă şerpuia abrupt spre inima satului. Un pârleaz astupat cu-n măcieş uscat ne aştepta să-i trecem pragul. Ajunşi în vie, bătrânul, însoţit de nepot cercetau cu privirea via până jos la nucul patriarhal ce ocrotea o mică pajişte lată cât să priponeşti un viţel. Nimic nu părea suspect. Nici o urmă de cizmă, nici un musafir nepoftit. Un cireş uriaş domina copios Fundătura. Rareori se-ncumeta vreun îndrăzneţ să-i fure cerceii negri, amari, din vârf. Vântul nu te-ar fi ierta nici în zilele de sărbătoare. De sus, vedeai limpede bisericile satului şi casele bursucănenilor din Odaia cocoţate pe dealuri.
Un foşnet uşor ne-a stârnit atenţia. Între corcoduşii din colţul viei botul buretos al unei căprioare graţioase binecuvânta tufele de fragi ascunse-n iarbă. Bătrânul privea calm ritualul încântătoarei creaturi. Ignorându-şi însoţitorul, încurajat de vânt, nepotul înainta curajos, vrăjit de frumoasa făptură. Nemulţumit de trădarea vântului, un capăt de hărag putred, trosni atenţionându-şi regina de intenţiile băiatului. Sunetul străpunse cu succes palele de vânt promulgându-şi zgomotos victoria. Băiatul căzu secerat pe pajiştea umbrită de nuc. Împietrit în iarba moale aştepta tăcut atingerea elegantei balerine. Prinţesa cu ochii negri, sticloşi, cerceta amănunţit împrejurările. Înainta timid adulmecând adânc aerul. Părea tare curioasă. O linişte ciudată învăluia via. Doar o ciocănitoare zgomotoasă mai bătea toaca într-un salcâm găunos din gardul ce mărginea huidiţa. Zâna în chip de căprioară păşea regal spre trupul aparent lipsit de viaţă. Fiecare foşnet de pas aprindea noi dorinţe în mintea crudă a copilului. Acum, vroia s-o prindă, s-o mângâie, să se joace cu ea. Drăgălaşă, inocent de curioasă, căprioara se opri lângă trupul băiatului sărutându-i catifelat părul, încercând să redea viaţă corpului prăbuşit în iarbă. Păcălită de reprezentaţia băiatului, îi învălui trupul într-un nor de abur cald. Lipsa de previziune avea s-o coste scump. Ca un crocodil perfid ascuns în ape tulburi, băiatul îi prinse piciorul chemându-şi tutorele să-l ajute. Speriată, captivă secunde bune, zâna se arcui în aer ca o eşarfă în bătaia vântului dispărând instantaneu în păduricea din vale de vie. Orbit de lăcomia lumească băiatul pierduse tot. Părerile de rău erau deşarte. Amărât, rămăsese doar cu sărutul sălbatec catifelat ce avea să-l poarte cu el, tainic într-o copilărie de poveste.
Zâmbind bătrânul se apropia de el şoptindu-i la ureche:
– Hai să căutăm chirca, să vedem care-i cea mai bogată ţară! Dinspre gardul lui moş Petrache o tablă de cartofi cu vrejurile uscate ne aştepta să-i dezgropăm bogăţia. Bătrânul scuipă în palme, apucă viguros cazmaua, şi începu să caute cu atenţie tulpinile plantelor.
– Ce ţară-i asta? întrebă bătrânul înainte ca săpăliga să răscolească primul cuibar..
– Franţa! răspunse nepotul încă posomorât.
– Păi, anul ăsta Franţa este, …..bogată!! spuse bătrânul rostogolind o brazdă înţesată de cartofi rozi de toate mărimile.
– Care-i la rând?
– Norvegia! strigă nepotul.
– Nu-i bună!
– De ce?
– Nu cresc cartofi acolo! E plină de zăpadă! îi răspunse bătrânul chicotind.
– Atunci, …. Spania!
– Şi Spania este bogată! …..
Amiezile erau călduroase, nopţile reci şi ploioase. Avea să fie un an bun, la Bălăbăneşti.
Leave a Reply