Bălăbăneşti, anul 1992.
Mărunţel de statură, Culiţă om sucit nu pleca de-acasă fără cal şi căruţă. Trasă de Săgeată, căruţa trebuia „să zboare”. Cu hamul rupt, cârpit cu sârmă şi spatele plin de răni, săracul cal „fără plămâni”, alerga când la deal, când la vale, prin tot Bălăbăneştiul. Renumele şi-l câştigase încă din tinereţe, între drugi, când rămas orfan a trebuit să-şi înlocuiască mama.
Aburii alcoolului anchilozau neuronii căruţaşului, îl transformau într-o bestie iar Săgeată avea să îndure lovitură după lovitură până când biciul sau coada furcii nu mai aveau nici un efect asupra bietului animal. Lumea din sat îi plângea de milă. Căruţa se dezintegra pe zi ce trece. Cu roţile strâmbe şi cauciucurile tăiate nu mai suporta nici ea lipsa de omenie a stăpânului. Săgeată trebuia să termine fiecare cursă. Ziua, pauzele erau rare şi scurte. Acesta-i era destinul. Să galopeze, cu căruţa după el. Nu mai putea să-şi schimbe soarta. Încercase odată să se opună dar sfârşise rău. Legat de-un salcâm, în curte, Culiţă-i aplicase o corecţie ce avea să-i fie soră cu moartea!
– Lasă-l Culiţă că-l omori şi-ai să mergi pe jos! .. strigă un consătean ce asista de minute bune la măcelul din ograda nebunului. Într-un târziu acestă-l abandonă într-o baltă de sânge şi transpiraţie. Căzut la pământ calul era învăluit într-o perdea subţire de aburi. Tremura din toate încheieturile, abia mai respira. Două săptămâni zăcuse Săgeată. Nu mai vroia să mănânce. Era chinuit de durere. Printre scândurile putrede ale gardului dinspre drum zilnic vedea căruţe şi cai ce urcau domol dealul spre Bursucani.
– De ce nu aleargă oare?!.. se întreba nedumerit uitându-se la ceilalţi cai. De ce merg în pereche mereu? … se simţea singur şi slăbit.
Văzându-l că nu se ridică, nişte vecini mai inimoşi îi duceau mâncare căci Culiţă-l hrănea când nu era băut sau când îşi amintea de el. Săgeată nu văzuse imaşul prea des, păştea doar prin spatele casei sau pe şanţuri atunci când stăpânul era cinstit cu-un pahar de ţuică de vreun vecin amator de chilipiruri.
Odată băut, Culiţă nu mai era om. Era o bestie ce cauta pricină celor ce-i ieşeau în cale. Mulţi nu-l luau în seamă lăsându-l în plata Domnului. Alţii îl altoiau pe unde-l prindeau. Săgeată-i fusese alături de fiecare dată. De câte ori îl salvase, nici el nu mai ţinea minte. Deseori îşi aducea acasă stăpânul prăvălit de alcool în coşul căruţei.
Într-o zi când se întorceau de la Bălăşeşti, în curbă-n deal la ieşirea din sat spre Bălăbăneşti, Culiţă sări rapid din căruţă şi adună în fugă un maldur de hluji verzi din tarlaua ce mărginea asfaltul. Sătenii din Bălăşeşti ştiau şi ei că-i dus, însă nu acceptau să li se fure munca. Cai buni aveau, cum să-şi bată joc un nemernic de ei?! Supăraţi, cu două căruţe cu câte doi cai porniră să prindă intrusul. Culiţă simţi că este urmărit. Cu hăţurile strânse într-o mână şi-o nuia de salcâm în cealaltă porni o cursă nebună. Se bizuia pe Săgeată cel mai iute şi râvnit cal din Bălăbăneşti. Nepotcovit, cu bălăşeştenii după el, Săgeată urca dealul-n galop parc-ar fi coborât la vale. Singur la ham, nu-i era uşor. Distanţa se micşora. Culiţă era pierdut. Cu mare greutate îşi aprinse un Carpaţi. Nemulţumit de Săgeată, se ridică în picioare, aruncă ţigara aproape întreagă, şi-ncepu să-l lovească blagoslovindu-l de toţi sfinţii văzuţi şi nevăzuţi. Săgeată nu mai avea timp să respire. Muşchii şi oasele-i trosneau. Fundătoarea căruţii zburase de mult. Hlujii verzi dansau pe pomostină strecurându-se unul câte unul sub căruţă. Din vârful dealului se vedea livada Morii Dracilor. Vântu-i sufla în spate. Cu părul rar, vâlvoi în cap, Culiţă se vedea scăpat. Aruncă o privire fugară în urmă. Mai era o căruţă pe urmele lui. Cei din Bălăşeşti nu păreau decişi să abandoneze. Dacă la început îl vroiau doar pe nebun, acum i-ar fi luat şi calul. Săgeată rareori atingea asfaltul. Cu echilibrul pierdut Culiţă mai să zboare din căruţă. Un cârd de gâşte zgomotoase speriate de tropotul cailor anunţau parcă sfârşitul cursei. Undeva în dreptul MAT-ului o curbă strânsă avea să-i departajeze. Ori Culiţă era salvat, ori cei din Bălăşeşti vor pune mâna pe el. Săgeată îşi continua galopul zmintit. Nu mai simţea durere, oboseală, frică. El doar alerga. Nemulţumit, Culiţă smulse scândura dintre scoarţe pe care stătea şi îşi altoi din nou partenerul. De durere, exact în curbă, calul zvâcni ca un glonţ pe ţeava puştii. Reacţia neaşteptată a patrupedului, avea să-l coste scump pe nebun. Dezechilibrat complet, căzu ca un sac de cartofi în şanţ. Săgeată nu se mai opri. Îşi continuă cursa nebună cu jumătate de căruţă căci scoarţele erau înşirate pe drum până la prima fântână.
Bârlad, Octombrie, 2009. Undeva în spatele unui bloc câţiva puradei aruncau cu cărămizi într-un câine comunitar. Bietul patruped şi-a găsit sfârşitul la câţiva paşi de locul cu pricina. Nimeni nu a intervenit. Totuşi, într-un anunţ pe site-ul Bârlad online, o persoană cu suflet cerea identificarea şi pedepsirea vinovaţilor.
Concluzie: Cu certitudine mai sunt persoane certate cu raţiunea prin zonă. Sperăm ca cei ce se consideră oameni să se solidarizeze şi în astfel de cazuri să acţioneze pentru a stopa evenimente de acest fel.
nelutiu says
Aceasta povestire tragi-comica este reala, din pacate mai sunt inca multi oameni din acestia. Felicitari autorului pentru exactitatea aproape matematica a datelor si evenimentelor, cat si pentru talentul literar.