Şi uite-aşa vorovea şi încheia poetul cel anonim şi sărac: “Vine timpul şi răstimpul să-mi aducă întrebare:/ Viaţa este o greşeală? Moartea este o erată?…/ Mi-este cald de-atâta viscol (straşnic hoţ de respirare!)…/ Trece iarna peste mine, cu şenile de zăpadă!“//…Nu? Da…şi peste părinţii mei şi ai unor dumneavoastră a venit şi a trecut acest fel frumos de iarnă! Şi ei, aceşti oameni/ţărani cu haine noi şi elegante tocmai de pe vremea când Iliadele şi Odiseele băteau la poartă şi erau primite cu dulceaţă de cireşe amare şi o ulcea cu apă, n-au plâns în faţa Plecării, n-au stăruit la ceruri şi la tot felul de Sfinţi să fie lăsaţi pe prispă, măcar o zi în plus! Şi nu numai că n-au lăcrimat! Chiar s-au înseninat! Însă, tot ei, părinţii mei şi ai unor dumneavoastră, încercau un alt soi de regret că rămânem singuri, că n-are cine să mai îndrepte obrazul pământului…să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu!…Lecţii de demnitate, nu?…Da!…Chiar mi-au spus şi m-au rugat să nu uit niciodată: “Şi să nu plângi în faţa morţii! Şi să nu plângi în faţa plutonului de execuţie! Şi să nu plângi la moartea părinţilor tăi! Şi să te duci pe vale şi pe dealuri, să netezeşti obrazul pământului…să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu!”…Nu? Sigur că da!
Da…părinţii mei şi ai unor dumneavoastră au murit în vreme de iarnă! De fapt, n-au murit! De fapt, s-au oprit! Ce opriţi sunt părinţii! – ziceam. Sunt ca două elegii! Ca două elegii în alb! Mama…o elegie în alb, cu ochi verzi şi închişi! Tata…o elegie în alb, cu ochi albaştri şi închişi! Două elegii în şi pe alb! Şi parcă împăcate cu gândul, parcă lămurite că (în astă lungă ori scurtă Deschisoare numită Viaţă) n-au suduit niciodată omătul şi viscolul, nu s-au codit nici o clipă când a fost vorba să adauge o notă bună acelora care fundamentau Simfonia, care ştiau să (se) mire, să (se) admire…să nu “dea pacea pe gâlceavă şi cinstea pe ruşine”!. Şi mulţumite că, vorba lor, nu au făcut degeaba umbră pământului, nu au bocit la nunţi şi nu au bătut din palme la îngropăciuni!…Da?
Da…s-au oprit! Şi i-am dus aşa, opriţi, la groapă! Şi n-am plâns! Eu n-am plâns! Dar nici n-am aplaudat, cum fac alde “nişte” când le mai dă colţul câte-o “stea”!…Nu?…Sigur că da!
Apoi, am început să-i visez. Ori, mai clar şi mai aproape de “realitate”, au început să-mi apară în somn. Şi să mă întrebe, la fiecare “arătare”: ” Să nu spui că nu netezeşti obrazul pământului, să nu spui că se împiedică apa în care a plâns Dumnezeu!”…Stai să vezi!
*
Uite…chiar în noaptea asta, chiar acum şi chiar în clipa asta, părinţii mei îmi vin în vis. Şi visez mult, nu glumă. Şi chiar îmi spun că au citit ziarul cu părerile mele despre ei şi despre ai unor dumneavoastră. Şi chiar încep să-mi facă unele precizări în legătură cu tristeţea şi ticăloşenia exemplară a zilelor şi nopţilor în care îndrăznesc să mai exist. Da, să exist, iar nu să trăiesc. Să supravieţuiesc, adică. Şi chiar îmi reproşează (părinteşte) că eu şi unii dintre dumneavoastră suntem vinovaţi pentru că se împiedică apa în care nu mai plânge Dumnezeu. Că noi purtăm toată vina dezastrului şi apocalipsului capitalist. Şi că din cauza noastră s-au înmulţit periculos şi chiar greţos de mult guzganii prin dedesubturile Patriei şi păduchii laţi şi rotunzi şi dreptunghiulari pe fruntea ostenită a Ţării. A Ţării care tânjeşte după Ştefan Cel Mare în Cotroceni şi după Vlad Ţepeş în Victoria. Nu?
Uite…chiar acum, în clipa asta, părinţii îmi spun că mă aşteaptă. Şi chiar îi întreb şi mă mir unde mă aşteaptă, dacă sunt lângă mine?!…Şi chiar mă duce gândul să întind braţele şi să-i ating. Şi-i ating. Şi dispar. Oare chiar dispar? Nu cred că dispar. Doar atât: nu mai sunt! Nu?
Ce să fac? Oare ce pot eu să fac? Mi-i ruşine să-i las să mă aştepte atâta, mai ales că mi-au spus de atâtea ori că mă aşteaptă, dar să nu mă grăbesc. Aşa este, nu mă grăbesc…însă dorul de ei mă determină să mă comport ca atare, să iau o hotărâre unică în viaţă, dacă vreau să-i văd şi să le scurtez aşteptarea. Trebuie să mă apuc de murit, adică. Nu-i de glumă. Şi nici nu glumesc pe seama cestor doi Dumnezei cu pestelcă şi opinci. Nu? Sigur că da!…Mă trezesc de tot! Mă uit pe dealuri şi pe vale! Au dreptate părinţii mei şi ai unor dumneavoastră: apa se împiedică-n buruieni, apa nu mai miroase a plâns Divin!…Sigur că da!…Mă trezesc de tot…şi mă apuc de murit! Nu-i şagă! Încep să mor! Mor foarte repede! Nici nu mi-a trecut prin cap (vreodată) că am să mor fulgerător, cât ai zice fulger, cât ai zice viaţă! E bine! E bine…deoarece nu pot ajunge la ei decât Aşa! Nu?
Aşadar, nu mai sunt! În sfârşit, mă pot duce unde nu mai sunt părinţii mei şi ai unor dumneavoastră! Doamne, ce se mai bucură omenimea şi ce mai exultă lichelele! Ce mai graseiază şi mai chicoteşte şobolănimea! Şi cât fals în jurul Unui Fără Sunt! Şi câtă fanfaronadă!…Dar şi ce frumos! Câtă zăpadă! Exact ca atunci, când părinţii mei au început să nu mai fie!…
Gata, uite, cătunul cu toate casele la margine rămâne în urmă, din ce în ce mai în urmă!…Stai să vezi!
*
Da. Cătunul rămâne în urmă. Parcă mai singur ca niciodată. Îi pare rău că plec. Se vede în ochii lui. În ochii lui de Zimbru. Că aşa-i zice pe cea mai frumoasă hartă din Sudul Moldovei de Nord. Cătunul Zimbru. Locul unde au trecut în Trecuturi şi-n Viitoruri cele mai delicate Prezenturi. Locul pe care s-au desfăşurat cele mai importante târnosiri şi pe care s-au dat cele mai clare dezlegări la Pace şi Iubire, la Gratitudine şi Respect. Şi locul pe care s-au desfăşurat cele mai halucinante Sacrificii în numele Mirării şi al Poeziei, în numele Grâului şi al Ciocârliei, în sensul Real al Simţirii şi al Uitării la Cer. Locul cu dealuri şi văi indescriptibile, minunate, îngrijite şi mângâiate de ceşti Dumnezei cu pestelcă şi opinci, să nu se împiedice apa în care a plâns Cel de Sus. Ea, adică. El, adică. Ei, adică. Dumnezeii care mă aşteaptă şi la care merg Acum. Dumnezeii mei fără zăbavă şi cusur. Şi ai unor dumneavoastră. Nu?…Sigur că da!
Da. Nu se mai vede (nu mai văd) cătunul. A rămas pe deal şi pe vale. Nu-l mai văd, însă-l aud. Gata, nici nu-l mai aud! Şi doar mi-am zis că trebuie să-l iau (şi pe el) cu mine! Şi doar (şi el) mi-a spus, parcă, să nu-l las şi să nu-l uit Acasă! Oare-i bine că am uitat să-l iau cu mine? Oare ce pedeapsă va fi să primesc şi să ispăşesc fiindcă mi-am uitat cătunul Acasă? Sigur că da! Sunt gata să execut orice penitenţă din această cauză! De ce să fi lăsat Pustiu în urma mea? De ce să (nu) rămână (acolo) Nimic?
Da. Cotim pe lână Troiţa Tuturor şi a Nimănui. Suntem pe drumeagul cel care dă-n cimitir. De fapt, toate drumurile duc la cimitir, nu? Orice cale se termină la cimitir, nu?…Şi ce zăpadă! Şi ce alb! Şi, iată, cum sfărmăm (cu picioarele) cel mai alb Alb, cel mai pur Pur! Adică plânsul cel îngheţat al Celui pentru numele căruia trebuie să nu se împiedice Apa! Nu?
Caii abia reuşesc să mai care căruţa cu mine. Caii…iată-i, ei sunt: “Începe să plouă, Marie…/ te rog să deschizi o fereastră…/ sunt singur, afară, pe prispă…/ şi caii sunt singuri pe coastă!// Şi fulgeră tare…şi tună…/ gutuii rămân fără floare…/ ascultă, Marie, ascultă: cad păsări din zbor, pe cărare!// Şi plouă cu piatră, Marie…/ aşa n-a plouat niciodată…/ întinzi braţe goale spre mine…/ nu pot să-(ţi) arunc nici o piatră!// Hai, vino afară, degrabă…/ moar caii pe coastă, Marie…/ hai să le dăm nişte viaţă/ din dragostea noastră pustie!”//…
Gata, se apropie cimitirul!…Nu! Eu mă apropii de cimitir! Noi! Da?…Stai să vezi!
*
Da, nu şuguiesc! Mă apropii (sunt apropiat) de cimitir! De-acum, cred că e simplu! Mai am oleacă, doar oleacă…şi-o văd pe mama, şi-l văd pe tata! Şi chiar mă bucur şi încerc un fel de satisfacţie egoistă că-s primul care-şi vede părinţii morţi…aşa, în mod para/normal, în mod bizar, în pofida şi în sens invers “vederilor” generale propovăduite de tot ce suflă ori fluieră în biserici şi pe lângă biserici! Sunt primul învăţat/dezvăţat…să “trăiască” în timpul propriei “morţi” şi să “poată” vedea doi oameni…care nu mai sunt! Cine nu crede în această “posibilitate”, nu are decât să se convingă citind “Missa solemnis”, una dintre cele mai răscolitoare poezii ale magistrului Mihai Ursachi, poet Universal din Iaşi, care a “vorbit” (la propria-i slujbă de înmormântare) despre Mihai Eminescu. Din acest înalt şi adânc poem, acum, când mai am zece fulgi/distanţă până-n ţintirim, îmi aduc în minte o strofă demonstrativă, pură şi simplă, halucinantă, lămuritoare pentru cei habotnici şi eretici (dar şi mangosiţi) deopotrivă: “La ce să mai jelească aceea ce-a fost ceară/ obscură şi inertă, sortită consumării,/ când razele plecate din sine în afară/ lumină sunt şi viaţă din moartea lumânării”?//… Sigur că da!…Brusc, în toiul viforniţei, alaiul im/pertinent şi in/util nu mai face nici un pas. Nimeni nu mai mişcă. Până şi crivăţul începe să nu mai bată. Până şi nourii se fac puzderii…şi lasă lumina (prima? ultima?) să-şi pogoare mirarea înspre Poarta cestui Veci, înspre Intrarea-n cest Dormitor Universal. Părinţii mei…Sunt! Sunt dincoace de Poartă! Sunt…de parcă nu au plecat niciodată! Mă aşteaptă! Amândoi…cu zâmbete tămăduitoare şi cu braţe întinse-n “sensul” şi-n “direcţia” sufletului meu…din căruţă! Toţi bigoţii din cortegiu (îşi) uită semnele de crucire şi minunare! Toţi ateii îşi “desenează” pe “faţă” toate crucile uitate!…Şi eu? Eu ce să fac?…Mă apuc de înviat! Şi ce repede încep să…Fiu! Parcă aşa zice Mihai: “Nu credeam să-nvăţ (a Fi) vrodată!”…Nu? Da…îmi vine să cred! Mie…niciodată nu mi-a venit să nu cred! Da…încep să mă dau jos din căruţă! Spun ce se spune la o întâlnire cu părinţii mei şi ai unor dumneavoastră!…Şi, împreună, prin troienele celui mai alb Alb, şi printre atâtea şi atâtea cuvinte ne/vorbite, plecăm Acasă!… Eu sunt, ei sunt!…Eu sânt, ei sânţi!…Aşa, numai aici, în amfiteatrul numit Zimbru! Numai aşa: să îndreptăm obrazul Pământului…să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați / Divina Tragedia
Leave a Reply