Asta au făcut părinţii mei şi ai unor dumneavoastră: n-au stat cu mâinile-n sân şi-n buzunare, dar nici nu s-au apucat de tâlhărie. Au rămas, ca să zic aşa, “extremişti de centru”. Şi, odată cu înaintarea în vârstă, odată cu cea coborâre a bătrâneţii în firea lor ne/răbdătoare, s-au suit în taina cărţilor şi în unghiurile/ungherele cu amintiri din podul caselor, dar şi pe liniile din ce în ce mai clare ale amintirilor din podul palmei. În ultima parte a vieţii, adică după victoria dezastrului/nebuloasei din Decembrie 1989, citeau şi comentau “Iisus în celulă”, una dintre cele mai tulburătoare poezii ale lui Radu Gyr, intelectual şi martir al României, batjocorit până la sânge în puşcăriile comuniste: “Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce înalt părea Crist!/ Luna venea după el, în celulă/ şi-l făcea mai înalt şi mai trist.// Mâinile lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri./ Luna-l bătea cu argint pe veşminte,/ argintându-i pe mâini vechi spărturi.// Uimit am sărit de sub pătura sură:/ De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac.// S-a aşezat lângă mine pe rogojină:/ Pune-mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină,/ parcă purtase lanţuri cândva.// Oftând şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada lui, vărgi.// Părea celula munte, părea căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani…// Când m-am deşteptat din afunda genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăiri.// Am întins braţele: nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul: nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…// – Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.”//… Răscolitor, nu?… Sigur că da! Dumneavoastră ştiţi foarte bine, Radu Gyr a fost condamnat la moarte de către nişte tribuni militari comunişti pentru că şi-a asumat o “libertate de exprimare” mult peste “înţelegerea” analfabeţilor ocârmuitori. Aşadar, se pun întrebările: 1. Acest poet al temniţelor a făcut “bine” că şi-a permis să se exprime liber, fără frică?… 2. Regimul de atunci a făcut “bine” că s-a “exprimat” criminal, condamnându-l la moarte?… Ce credeţi şi ce ziceţi, domnilor cititori? Îndreptăm obrazul pământului… să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu?… Stai să vezi!
*
După marea revoluţie capitalistă din Decembrie 1989, adică după marele asasinat politic de la Târgovişte, părinţii mei şi ai unor dumneavoastră, foarte mulţi, au intrat, au fost nevoiţi să intre în cea mai neagră şi săracă perioadă din ultimii lor ani de viaţă. Cică li s-au retrocedat pământurile şi cică li s-au acordat foarte multe drepturi. Li s-a promis marea cu sarea. Li s-a promis compresorul şi vioara, scara fără trepte, traiul pe vătrai, venitul minim garantat, pârâul de lapte cu maluri de mămăligă. Şi lene. Lene cât cuprindeau şi cât cuprind pârloagele patriei din fiecare localitate. Şi, vai lor şi vai nouă, tare repede s-a mai prins “planta” asta păguboasă numită lene! Cu sănătatea şubredă, părinţii mei şi ai unor dumneavoastră nu prea “credeau să-nveţe a muri vrodată” într-o rânduială a căpătuielii, a raptului şi a indiferenţei. Nu credeau… însă au continuat să îndrepte, să netezească obrazul ţărânii… până la ultima lor suflare dumnezeiască. Timp şi vreme în care proaspeţii “capitalişti” s-au pus pe “tunuri” şi pe crimă organizată, mai ales că poporului alegător i se dăruise “libertatea de exprimare”, asta însemnând, cică, dorinţa ultimă a sfântului cu pestelcă şi opinci. Aiurea! Sfinţii cu pestelcă şi opinci, adică părinţii mei şi ai unor dumneavoastră, foarte mulţi, au crezut că noua orânduială va “legaliza” Respectul şi-i va conferi statut de Obligatoriu în fiecare sat şi oraş. Au crezut că mandatarii noului regim vor stârpi Nesimţirea, vor cultiva Candoarea, vor combate toleranţa prost înţeleasă prin oribila sintagmă “face fiecare ce vrea”. Nici vorbă! În timp şi în vreme ce părinţii mei şi ai unor dumneavoastră, mulţi, şi, zilnic, din ce în ce mai puţini, credeau în palavrele lichelelor foste şi actuale, suite-n capul României, ceşti ipochimeni începuseră cel mai mare jaf din istorie, cea mai mare bătaie de joc pe adresa părinţilor noştri. Aşa au ajuns, sărmanii, să “primească” pensii de doi lei, să li se râdă în faţă, să li se închidă uşile în nas, să fie martori neputincioşi ai spolierii naţionale! Nu?… Sigur că da! Altfel spus, sărăcia din Regat şi din Comunism era nimica toată pe lângă “lustrul” din Capitalism, însă fiecare ne/muritor avea/are “dreptul la liberă exprimare”! Nu? Şi, doamnelor şi domnilor, aţi văzut ce înseamnă “liberă exprimare” într-o libertate a nesimţirii, într-o libertate fără responsabili şi responsabilitate! Plângea Dumnezeu pe obrazul pământului şi la moartea părinţilor noştri? Plângea! Acum… oare ce mai face Dumnezeu?… Stai să vezi!
*
Cel de Sus asistă neputincios la ticăloşenia şi ticăloşirea celor de Jos, fie ei atei calificaţi ori bigoţi, fie ei mieluşei ori fanatici ai nu ştiu cărui cult. Mitocănia a umplut toate paharele, mai ales în aşa-zisul Nou Galaţi, dacă nu cumva în toată România. Doar pe ici, pe colo, prin amărâtele noastre sate, mai vezi câte un strop de respect, mai vezi câte un om chinuindu-se să ţină dispreţul la distanţă de comunitate. Apetitul balcanismului pentru rău şi urât, asociat cu ştergerea educaţiei din cataloage şi cu aşa re/numita “poftă de viaţă”, a condus la deprecierea consistentă a moralei, la sfidarea oricărei legi scrise şi nescrise, la instaurarea huliganismului, la gesturi şi manifestări oribile, la violenţe indescriptibile.
Ciracii butadei “panem et circenses” au cumpărat/luat de la americani toate apucăturile scârboşeniei actuale: scuipatul la întâmplare, dezmăţul, urletul, zgomotul, nesupunerea civică, infracţiunea şi contravenţia de tot felul, infatuarea, tolerarea lenei şi a prozelitismului găunos, iresponsabilitatea. Aceste urâte de/prinderi şi-au găsit un teren destul de fertil în spaţiul sfinţit de părinţii mei şi ai unor dumneavoastră. Stadioanele şi barurile huruie de grobieni, indiferent că-s la gură de rai sau la gură de iad. Râtanii şi mocofanii sunt prezenţi peste tot. Şcolile n-au ce să le “facă”, iar părinţii acestora sunt la fel ca ei. Ori, dacă nu-s ca ei, le tolerează orice grosolănie, îi încurajează, le injectează nesimţirea până dincolo de os, le cultivă prostul-gust şi gustul-prost… ca să-şi construiască/definească personalitatea, cică! Da?
Vedeţi ce fel de “personalităţi” năclăiesc urbea şi spurcă piciorul de plai! Şi vedeţi de unde vine şi încotro se duce “personalitatea” prost/numitei “lumi libere”, prost/renumitei “societăţi deschise”! Şi vedeţi ce determină “sacrosanctul” cultivat în creieraşe care nu cunosc decât “blasfemie” şi nu ştiu decât “vendetă”!
Răutate şi Urâţenie!? Sigur că da! Balzac zice că “răutatea calculată este cea mai ascuţită dintre toate răutăţile!”… Iar Emil Cioran zice că urâţenia “e starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume şi noi, e suferinţa unei discordanţe fără leac!”… Sigur că da! Nu?
Bineînţeles, există metode infailibile pentru extirparea Răului şi Urâtului, dar nu sunt aplicate. Şi, şi mai trist şi mai grav, nu se observă nici o şansă de aplicare în următorii o mie şi unu de ani. Ştiţi care-s metodele, nu?
Altfel, obrazul pământului se strâmbă, iar Dumnezeu se cutremură de râs! Nu?… Sigur că da!… Stai să vezi!
*
Uită-te la dreapta, la stânga, înainte, înapoi…uită-te încotro vrei…şi ai să vezi cel mult trei virgulă paisprezece ţărani autentici pe/la hectar. Ţăran autentic?! Da! Harnic, adică! Nu mai zic de starea hărniciei pe străzile şi printre blocurile Noului Galaţi. Nu mai zic, pentru că se vede. Şi, atunci, cum să nu se cutremure Dumnezeu de râs? În tot de-a lungul şi în tot de-a latul Istoriei, a plâns destul.
Însă…(ca să fie toată lumea sătulă şi copiii cu burţile goale, ca să vadă tot mârlanul oportunist şi puturos cum şi-a uitat rostul pentru care a fost lăsat pe Rotund şi cum îşi taie ditamai creanga de sub picioare)…cel de Sus nu mai plânge. Râde…dar nu prosteşte, cum îşi închipuie târtanii, adică aceşti zombi cu creieraşe inundate de manele şi de tot felul de balamucuri sonore…de tot felul de răcnete şi scălâmbăieli numite “muzică”. Hohoteşte de ciudă şi de milă. De ciudă că nu a “intervenit” la timp şi la vreme, că nu a “umblat” la timp şi la spaţiu. La timpul celor care-l pierd şi la spaţiul celor care-l spurcă şi-l nimicesc ireversibil. Adicătelea, exact la ceşti măgădăi şi mocârţani scăpaţi de sub gravitaţie şi de sub oborocul bunului simţ.
Ziceam că râde şi de milă. De mila celor care, în loc să se sinucidă, s-au apucat de prăsit rebuturi şi resturi, gherţoi şi cicisbei contagioşi, puturoşi cu carte de muncă, lepre şi jigodii extra/terestre numai bune de înscris la hărmălaie şi la păpat venitul minim garantat. Să exemplific? Dacă vreţi, iată!…Ieri, în Ţiglina patru, pe strada Frunzei, întâlnesc o doamnă cu căţel. Se opreşte o clipă în dreptul meu şi-mi trânteşte pe bombeuri o flegmă de damă “bine”, de s-au speriat toate ciorile-n zbor spre “Charlie Hebdo”.
Cocoana m-a flegmuit fiindcă am întrebat-o de ce-şi goleşte javra-n spaţiul verde şi de ce-şi flutură şi-şi scutură mătreaţa/prostirile nopţii…din balcon. Vedeţi în ce hal s-a ajuns cu “face fiecare ce vrea”, cu “libertatea de exprimare”, cu obscenitatea şi cu apucăturile luate de la alde “uau” şi de la alde “fac iu”? Sigur, madama voia s-o felicit şi să-i prezint scuze pentru că am îndrăznit să mă nimeresc în bătaia ochilor săi congestionaţi de “educaţie” şi duşmănie! Fireşte, mi-am şters pantofii, mi-am făcut o cruce mare şi discretă…şi mi-am amintit: “părinţii mei şi ai unor dumneavoastră/ nu mănâncă seminţe şi nu scuipă de la fereastră./ ei sapă şi îndreaptă obrazul pământului, mereu…/ să nu se împiedice apa în care a plâns dumnezeu”//…Aşa zice mama ta: “numai cine găseşte răspuns la-ntrebare/ ştie să facă dulceaţă din cireşe amare!”…
*
Da…de trei ori “da” pe adresa părinţilor mei şi ai unor dumneavoastră! Şi ei…din ce în ce mai puţini! Şi dumneavoastră…din ce în ce mai puţini! Şi ei, şi dumneavoastră, din ce în ce mai puţini, însă din ce în ce mai dragi şi mai importanţi! Pentru că, pe poezia mea de onoare, aţi rămas singurul şi ultimul “fără de care nu se poate”!
O să vedeţi, cum am văzut şi eu, după ce nu veţi mai putea întreţine mirarea într-o lume umplută cu babilonie şi jaf, după ce veţi sta la doi metri sub grâu şi vă veţi sprijini literele de pe cruce cu mâinile care-au netezit obrazul pământului…să nu se împiedice apa în care a plâns Dumnezeu…o să vedeţi cum aţi făcut din voi un “sine qua non”, cum aţi vârât (în istoria adevărată) opincile şi pestelca, berta şi gumarii, tălpile desculţe prin rouă şi prin mărăcini, cântecul şi bucuria de vreme bună când plouă şi când viscoleşte…dar şi sapa, şi lopata, şi grebla, şi sarea din palmele voastre mângâietoare de mămăligă şi pâine! Şi o să vedeţi pe mâinile cui au început deja să rămână minunile lăsate de voi pe ţărnă şi pe cer, minunăţiile trecute pe linia vieţii şi pe linia iubirii, mila şi respectul, libertatea de a nu scuipa obrazul Planetei, fiindcă voi sunteţi ai Domniei Sale, şi nu Domnia Sa-i a dumneavoastră!
Şi o să mai vedeţi de ce şi cum vă strigă fântânile înapoi, de ce şi cum vă plâng păsările-n aer şi pe sârma caselor vălătucite de osteneala ochilor voştri senini în război şi-n pace, de osteneala sfântă (vorba prozatorului Ion Avram) şi des/cântată sub/de atâtea şi atâtea linii cu aripi, admirată de atâtea cercuri hodinindu-se în linii drepte şi-n tot atâtea lacrimi lăsate de irisurile voastre-n atâtea şi atâtea dealuri şi văi, în atâtea şi atâtea zăpodii şi poghiazuri, pe atâtea şi atâtea picioare de plai!…Nu? Sigur că da! O să vedeţi! Fără greşeală…o să vedeţi! Eu am văzut! Şi am să vă spun ce şi cum am văzut! Ce şi cum s-a întâmplat! A fost foarte frumos! Frumos ca un băiat de zăpadă! Ca o fată de zăpadă! Ca un om de zăpadă, adică! Cum vorovea poetul acel sărac şi anonim: “Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă,/ mi se-nfige-n creier crucea subţiindu-se de ploi,/ am trecut de primul viscol care-a vrut să mă re/vadă/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt îngerul aproape,/ oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger…/ mi-este cald de-atâta viscol,/ simt că nu mă mai încape/ haina mea rămasă nouă de pe vremea lui Homer!”…Stai să vezi!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați / Divina Tragedia
Leave a Reply