Acum şase ani (7mai 2007) s-a stins din viaţă unul dintre scriitorii cei mai sinceri şi înţelepţi, contemporan nouă. Dumnezeu să-l ocrotească şi odihnească în liniştite. Să ne amintim de Octavian Paler şi vorbele sale înţelepte.
Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă.
Nu există desăvârşire. Există, oricum, drumul spre ea.
Nu putem începe să murim decât uitând.
Un visător poate oscila între realitate şi reverie ca un clovn între râs şi plâns.
La ora când mă visam vultur, am avut probleme mai urgente, care m-au transformat în cârtiţă.
Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul.
Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…
Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutându-l în sine însuşi, ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.
Priveşte fără pretenţia de a pricepe totul. Există lucruri pe care le vei înţelege mai bine din amănunte şi din tăceri decât din vorbe. Aşa cum există gânditori care pot fi înţeleşi mai bine din îndoielile lor decât din certitudinile lor.
Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.
La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii “ratat” trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari.
Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.
Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
Mitologia este pentru mine un refugiu, un fel de fugă în istorie. Faptul că omul a ieşit din timpul mitologic şi a intrat în timpul istoriei nu este în avantajul său. Eu sunt un reacţionar.
Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.
Toate întrebările pe care le pun, vântul mi le aduce înapoi intacte. Va trebui să răspund, probabil, eu singur la ele, dar prin însuşi faptul că-mi pun întrebări nu mai sunt singur. E un prilej să-mi micşorez lista, să-mi declar sentimentele fără să mă ruşinez de ele.
Autor: Octavian Paler
Sursa: www.citatepedia.ro
Leave a Reply