Rohna și Hraina (II)

Având în vedere faptul că până la mijlocul sec. al XVII-lea majoritatea documentelor de cancelarie sau bisericești au fost scrise în chirilică observăm că foarte multe cuvinte și expresii au pătruns și au rămas în vocabularul limbii române.

Revenind la Hraina noastră din Bălăbănești, cum nu apare nici o mențiune documentară a acestui loc în toate documentele pe care strămoșii noștri ni le-au lăsat – cel puțin eu unul nu am găsit nimic până acum, ce ar putea ea reprezenta și de ce bălăbăneștenii și pupezenii au denumit-o astfel?!

Spre deosebire de Rohna s-ar părea că toponimul Hraina ar avea altă proveniență. În acest caz vom utiliza o ipoteză de lucru în care vom analiza această denumire din punctul de vedere al semnificației propriu-zise a cuvântului hraina dar și a poziționării geografice.

Din unele documente știm că, fără a se menționa denumirea Hraina, hotarul din aceată parte a Bălăbăneștiului a fost unul extrem de disputat între răzeșii de Bălăbănești care stăpâneau și Pupezeniul, legumicultorii din Adam și băloșeștii din actualul sat Bălășești. ( vezi Documentul nr. 131, din lucrarea Răzeșii de Bălăbănești, autor George Felix Tașcă, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2014,  pag.292/293)

“Răzeșii din Pupezeni se plâng Curții de Apel din Iași de împresurarea moșiei lor . La 29 octombrie 1840 Vel Căpitanul Constantin Balaban cu frații săi, fiul Lupului sin Ion Balaban adresează o jalbă cu plângere de împresurarea moșiei lor Pupezeni pe apa Holbanei, Ținut Tutova, care se hotrăște cu moșia Negoieștii și la capătul de răsărit se mărginește cu moșia Băloșeștii. Împresurare s-a produs prin trecerea peste pietrele hotare și movilele din vechime. Răzeșii arată că mai sunt împresurați și de grădinarii care aparțin de Mănăstirea Adam, din partea dinspre apus, care le iau din moșia Pupezeni și Negoiești, unde au baștină și cumpărătură hotărâte din 1811, statornicite cu pietre hotare de neamul lor Căpățânesc și Tășculesc. (…)”

Bătrânii spuneau  că  marcarea fizică a unui hotar (o movilă, un copac, o piatră) era urmată și de o marcare memorizată, mai exact se lua un băiețandru din sat, i se arătau semnele hotarului, după care era tras de păr, pălmuit și în final răsplătit pentru a-și aduce aminte unde au fost puse semnele ce punctau hotarul între cele două proprietăți.

“Ceremonia punerii pietrelor de hotar, la hotărnicii și măsurători, era de asemenea legată de unele obiceiuri, fiind întotdeauna făcută în prezența unui sau mai multor copii isteți și măricuți, care, pentru a ține minte tot restul vieții lor pietrele de hotar puse și data respectivă, erau bătuși sau chinuiți în variate feluri, trași de păr, etc. și apoi răsplătiți gras, cu bani de argint.” (Răzeșii de Bălăbănești, autor George Felix Tașcă, Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2014, pag. 39-40)

Dar de ce Hraina?! Dacă analizăm cu atenție conținului cuvântului Hraina observăm o asemănare izbitoare cu Ucraina, țara vecinilor noștri ce nu fusese înainte decât o fâșie de teritoriu denumită în slavonă Craina având semnificația de graniță – hotar. Și cum transmiterea acestor denumirii s-a făcut de la o generație la alta pe cale orală prin analogie putem spune că s-a ajuns la denumirea Hraina(Craina/Hotar) semnificând fâșia de teren ce desparte Bălăbăneștiul de Pupezeni. Un caz similar îl semnala istoricul, prof.dr. Ioan Aurel Pop, astăzi Președintele Academiei Române, care afirma recent că toponimul Bistrița (râul Bistrița) vine tot din slavonă fiind de fapt traducerea cuvântului românesc Repedea (vechea denumire a râului Bistrița / bâstro-repede). Mai mult, în cazul nostru Hraina/Craina ar trebui menționat și faptul că foarte multe cuvinte în graiul moldovenesc suferă o transformare de  pronunție la început și întâlnim și-n vorbirea curentă de astăzi, în special la sate, varianta populară învechită a cuvintelor: hin/vin ; hreasc/vreasc ; hier/vier ; hire/fire ; hronicar/cronicar, etc.

Astăzi Hraina este marcată altfel! O întâlnim menționată fie în frumoasele povestiri ale doamnei Silvia Adamek (Șușnea – tatăl ei stăpânea aceste plaiuri minunate înainte de venirea comuniștilor), fie la pas. Din locul unde fusese odată balta celebrei pescărițe mama Săndiță și a lui nea Vasile de pe Lac, urci ușor, pe drumul nisipos, buza dealului și ajungi la o cruce mare de salcâm înfiptă adânc în imaș. Te-nchini, săruți crucea, tragi aer în piept și continui să urci dealul până la pădure. Ajuns sus, te-ntorci cu fața spre sfânta cruce ce-ai întâlnit-o în valea Hobanei și cauți să ghicești din priviri unde or fi fost movilele, pietroaiele sau copacii ce străjuiau Hraina!

Făcând o paranteză și revenind la fâșia de teritoriu Ucraina să nu uităm faptul că Transnistria, acum mai bine de două secole – acest lucru din păcate nu este menționat în manualele noastre de istorie, era un ținut populat de români(majoritari), avea capitala la Balta (astăzi Ucraina) se întindea până la Bug unde se învecina cu Imperiul Țarist. “În 1918 Transnistria cânta „Deşteaptă-te române” Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut.” (vezi art. Transnistria, ținutul românesc cel mai răsăritean – autor Viorel Dolha). Majoritatea ucrainienilor de astăzi din această zonă sunt români-moldoveni slavizați proces ce continuă și în zilele noastre în nordul Bucovinei și Bugeac. Istoricul militar Mircea Dogaru a explicat deseori în emisiuni televizate, extrem de bine documentate, întregul proces de slavizare și înstrăinare a acestui teritoriu românesc strămoșesc.

Text: Florin Munteanu / Din istoria satului Bălăbănești