Moto:
“Ielele sunt 12 surori fecioare, îmbrăcate în alb, stau numai prin păduri retrase şi când joacă, din fluier le cântă un uncheş cu barbă albă şi lungă până la brâu” (Tom Tecuci, F. 28 Brăhăşeşti).
În unele localităţi, când plecau să tragă „prima brazdă”,, sătenii se adunau mai întâi pe un „medean” din centrul aşezării, acolo unde se făcea de obicei şi hora satului. Veneau aici toţi sătenii cu carele cu boi şi cu plugurile. După ce era tămâiată toată adunarea cu o căţuie, fiecare gospodar trecea cu carul peste un foc mare, fumegând, făcut chiar în mijlocul medeanului. „Noroc, să fim sănătoşi şi să ne meargă plugul din plin!”. Se cinsteau cu vreo două-trei deca de vin şi apoi plecau, fiecare la ogorul lui. (inf. Comănescu C.M. Gheorghe, n. 1898, Pleşa, Bereşti, 1980).
Când ajungea în capătul ogorului, înainte de a porni prima brazdă, ţăranul îşi lua căciula de pe cap, se aşeza în genunchi, îşi făcea semnul crucii, apoi îşi punea semănătoarea – goală – pe umăr, deşi nu-i folosea la nimic în acel moment, „ca recolta să nu facă tăciune” (inf. culeasă din Bălăbăneşti, Lungeşti, Bursucani, Ciureştii Vechi ş.a., (1978).
Sătenii din partea centrală şi de nord a zonei, luau o seceră de acasă, pe care o purtau tot drumul prinsă la brâu. Înainte de a băga plugul în brazdă, aruncau secera peste cap, în propriul ogor.
Cel care termina prima brazdă, scotea ulciorul cu vin din traistă şi îşi aştepta vecinii să vină să se mai cinstească încă odată „şi să mai pună ţara la cale”.
Sursa: Revista Dunărea de Jos / pg. 32 – nr. 136/ iunie 2013
Autor: Eugen Holban
Notă. Numărul 136 al revistei Dunărea de Jos în format pdf şi articolul complet pot fi citite accesând link-ul Dunărea de Jos ataşat mai sus la Sursa textului publicat.
Leave a Reply