N-ai auzit atunci, în prima noapte de poezie, ce ţi-am adus aminte despre Tăcere? Nu despre tăcerea ta de acum, ci despre Tăcere, în general? Oare ai uitat aşa de repede că nu trebuie să urli, însă nici nu trebuie să nu scoţi şi să nu scrii nici un cuvânt? Sigur n-ai uitat că puneam rămăşag pe cine-i în stare să recite (cel mai frumos şi cel mai încet) cele mai frumoase şi răscolitoare poezii despre Tăcere şi despre Linişte!? Mai ştii, oare, că m-ai rugat să-ţi descriu şi să-ţi definesc Liniştea…şi că eu am zis: este fiica legitimă a Tăcerii? Şi că tu mi-ai şoptit o devastatoare poezie despre fiica Tăcerii? Şi cum ziceam împreună, cu ochii spre Luna rotundă şi plină ca o mirare fără de sfârşire: “Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”…două versuri sublime ale celui “mut ca o lebădă”, poetul/filozoful Lucian Blaga?…Cum puneam pariu pe săruturi toată noaptea şi tu câştigai, de fiecare dată, însă nici eu nu pierdeam?…Şi cum şi eu, abia lăsat la vatră, să nu fiu fleţ şi să câştig şi eu măcar o dată, ţi-am recitat “Tocirea” lui Nichita Stănescu, un fel de tăcere a durerii ori un fel de durere a tăcerii: “Soldatul mărşăluia, mărşăluia,/ mărşăluia/ până când/ până la genunchi/ piciorul/ i se tocea, i se tocea,/ i se tocea/ până când/ trunchiul/ până la coaste/ i se tocea, i se tocea,/ i se tocea/ până când/ până la sprâncene orbea,/ orbea, orbea/ până când/ părul lui iarbă neagră era,/ iarbă neagră era, iarbă neagră era./ Un cal alb venea/ şi o păştea/ şi o păştea, şi o păştea./ I-ha-ha, i-ha,/ i-ha!”?…iar tu, doamnă Doi, ai rămas consternată de valoarea genială a ploieşteanului care a spus, pe bună dreptate şi auto/persiflant…”bărbatul este o femeie ratată”?…Sigur că da…cu acest poem am câştigat eu, dar nici tu n-ai pierdut, nu?…
Dragă Doi, nu pricep ţi-a făcut ţaţa Lui…de taci aşa mult! Uite, ca să nu mai crezi că am “ceva” cu tine, ori că “forţez nota”, îţi amintesc o “Tăcere” a Maicii Zorica Laţcu: “Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ sunt tot atâtea trepte ce coboară,/ cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ pe treptele tăcerii ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,/ m-am coborât în lumea nerostirii,/ şi-n cutele de piatră i-am gătit, acolo-n fund, un ascunziş iubirii.// Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ sunt tot atâtea trepte de tăcere:/ adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ din lumea fără mal a nerostirii,/ pe treptele tăcerii s-au prelins/ din ascunziş, luminile iubirii!”…Ce zici?
*
Şi încep să cred că motivul tăcerii tale este cu totul şi cu totul altul, iar nu prostia nevestei lui bădia Zero, ţaţa Lui. Dacă nici după misiva asta nu-mi dai nici un semn de viaţă, înseamnă că trebuie să vin pân-acolo, trebuie să văd la faţa locului dacă presupunerile mele se adeveresc şi dacă nu cumva e vorba despre o inducţie matematică, asta din urmă fiind una dintre toate calităţile tale, şi nu ale mele. Da?…Sigur că da!
Nu ştiu dacă memoria-ţi mai păstrează rugămintea ta dinainte de pornirea cestei tăceri destructibile. Şi, chiar dacă-i aşa ori nu-i aşa, sunt obligat să mă ţin de cuvânt. Mă rugai, atunci, să nu se întâmple să uit vreodată ziua de naştere a dragei noastre doamne învăţătoare, Rodica Răşcanu. Iată, nu uit! Şi mai ziceai, în rugămintea aceea, să-i dedic/scriu câteva “Exerciţii de dimineaţă”. Şi, uite, mă comport: “Bună dimineaţa, Doamnă de lângă/ marginea mea!…Vine (astăzi) să strângă/ mâinile tale inima care/ umblă pe jos, pe furiş, pe cărare/ şi-şi caută locul şi legea cândva,/ acolo, atunci, lângă marginea ta!”…Sau: “Bună fie-ţi dimineaţa, Doamna mea Livadă-n care/ şoaptele din Totdeauna stau de vorbă, intră-n poame/ şi cresc mari, cu tot cu păsări, se fac dulci, cad pe cărare…/ şi vin singure la poartă, şi se spun, se dau la oameni/ drept răsplată (mulţumire) că le-au aşteptat cu minte/ şi cuminţi, printre vocale şi consoane şi cuvinte!”…Ori: “Bună fie-ţi dimineaţa, doamna mea dinspre sosire…/ (doamna mea dinspre sosire este gata de plecare)…/bună fie-ţi dimineaţa, doamna mea dinspre plecare …/ (şi-n plecare-i, şi-n sosire-i Doamna mea dinspre Iubire)!”…Nu? Şi m-ai rugat să-i dedic şi un “Exerciţiu de ziuă”. Sigur că da! Iată-l: “Fie-ţi bună ziua, doamnă/ şi femeie şi cuvântă/ n-aşteptare şi-n sosire/ de cuvânt vindecător…/ De cuvânt căruia-i bate/ Luna în Eternitate,/ şi-l încântă, şi-l descântă/ până când îi cade (blândă)/ ca mormântul pe-o mormântă…/ ca mormânta pe-un mormânt,/ vindecător!”…Şi un “Exerciţiu de seară”, da?: “Bună seara…oare cine vede/ cum aştept cu faţa la perete/ să-mi aşterni oglindă şi să caut/ în adâncuri murmure de flaut,/ de izvoare…şi de tot ce sânt: apă, foc şi aer şi pământ!”…Nu?…Sigur că da!
Astăzi, dacă o întâlneşti pe doamna învăţătoare, să-i spui “La mulţi ani” şi dinspre mine! Şi să-l saluţi şi pe domnul dumneaei, învăţătorul Ion Victor Răşcanu!…Şi, apoi, să-mi răspunzi! Dacă nu…(cum ţi-am promis şi cum te-am “ameninţat”)…vin acolo şi fac sfărmări de Doi şi de Lui!…Parol!
*
Nu-mi răspunzi? Nici măcar din milă? Nici măcar din curiozitate? Nu-mi dai nici o satisfacţie? Treaba ta! Te avertizez: vin să te sfărâm! Şi pe tine, şi pe tanti Lui, bahahuia lui Zero! Din cauza lor am ajuns să fiu luat drept caraghios în cleveteala celor proşti şi mulţi, cum zice Lăpuşneanu! Pentru că aceşti proşti şi mulţi nu se ocupă cu madrigale, cu ochi daţi peste cap, cu scări de mătase! Ăştia nu-s fraieri ca mine! Ăştia folosesc argumente pure şi simple, de la sudalmă la ciomag! Ăştia fac uz de vocabular foarte contondent, nu stau la discuţii, la scrisori, la lugulugu! Cred că ştii destul de bine că poezia n-are loc şi logică în tele/viziunea lor imbecilă! Nu?
Gata, nu mai pierd vremea! Îmi apretez şi-mi calc vehement cămaşa aia galbenă, croită “pe corp”, să mi se vadă relieful rezultat din sporturile pe care le-am practicat cu gândul să mă fac celebru, dar nu m-am făcut nici o brânză: haltere, lupte libere şi greco-romane, box, fugă, ţurcă, zmeu, oină, poarcă, sărituri în râpă, secere, ciocan, vacă, rişcă, viţel, oaie, cal, capră, târâş, batoză…Chiar în clipa asta-mi pun costumul elegant, care face ape-ape verzui şi amare ca pelinul din poezia ochilor ori din ochii poeziei lui Nichita Stănescu…Îmi pun cravata desenată cu multe şi gustoase păstăi de mazăre verde… Îmi văcsuiesc pantofii de 113, cu botul ascuţit şi cu tocuri tronconice…Mă pieptăn până-mi sar scânteiuţe din cap…Revărs juma de litru de odicolon pe unde trebuie la asemenea întâlniri de ultimul grad şi de foarte mare importanţă pentru viitorul tăcerii/liniştii în sensul/direcţia căreia mă gătesc şi mă organizez cu atâta înverşunare…Îmi fac trei semne de cruce mari…Îmi iau pe umăr ghioaga de sărbătoare…că-i jale cu javrele animale şi omeneşti, mai ales când e vorba de “gagici”…şi pornesc spre tine, să aflu şi să rezolv cauza Tăcerii tale, dragă doamnă Doi! N-ai vrut să vii cu “gaşca” pe Aria Zimbrului…şi iată că te costă, şi iată că are să vă coste scump, stimabililor, inseparabililor, bârfitorilor, hahalerelor, triştilor şi superficialilor!…Pornesc în sus, pe Valea Zimbrului, spre şoseaua care duce înainte ori înapoi, pe marginea căreia mânam la păscut lăptăresele noastre dreptunghiulare, mici şi mari, cornute şi ciute…le-ar mânca nenea cel lacom şi lup…dar bine că nu le-a mâncat, deoarece de pe cărările lor lactee mi-am adunat sănătate pentru mai târziu…pentru acum, când, uite, păşesc ţanţoş ca un clapon, lustruit, ţeapăn, studiat…cu ghioaga din corn silvic bălăngănindu-se convingător!…Trec şi-mi amintesc exact!…Ce?
*
Unu spre Doi!?… Sigur că da! Mă uit în ochii păsării care mă însoţeşte pe drumul spre draga mea doamnă Doi! Mă uit exact în ochii păsării care mă însoţeşte prin aer, zburând cu spatele, să-i pot vedea ferestrele negre şi să-mi poată vedea ferestrele verzi! Mă uit şi mă văd Unu! Exact Unu! Nici mai mult, nici mai puţin! Oare din cauza/mulţumită păsării mă văd Unu? Parcă şi în ochii doamnei Doi mă vedeam Unu, atunci când îi citeam şi-mi citea Nichita Stănescu şi Omar Khayyam, când îi scriam acele poezii pe Aria Trupului Său… Da, sigur că da, sunt un Unu pe jos, un Unu sigur şi singur, mereu singur, fiindcă nu ştiu cum face Unu la plural, sau cred că Unu nu are plural… Eu nu am plural, adică!… Nu?… Da, mă văd Unu în ochii păsării, şi tot în ochii păsării mai văd şi o fată mică… şi din ce în ce mai mare… şi mai mare… şi culegând flori nemuritoare… împletind nişte coroane… Ca într-un film înfăşurat/turnat într-un lan de grâu… (în lanul acesta de grâu, prin care trec exact acum)… şi desfăşurat pe retinele negre ale păsării… Dar nu ştiu cine-i fata asta… N-am văzut-o niciodată… Ce fel de Unu sunt eu, dacă nu-s în stare să văd asemenea făptură?… Oare nu-s demn de asemenea Arătare Celestă?… Oare pasărea asta mă însoţeşte şi zboară cu spatele pentru că vrea să-mi spună Ceva? Pentru că-mi spune Ceva, însă eu nu pricep?… Încep să cred că nu-s chiar aşa de Unu, dacă nu pot descifra, dacă nu pot înţelege filmul din ferestrele negre al păsării… Şi începe să-mi fie teamă grozavă de această neputinţă, acum, când mai am numai o sută de fluturi distanţă până la poarta doamnei Doi…
Merg voinic şi voios ca un haiduc bacalaureat, dar neputincios. Şi, după ce că nu mă duce scăfârlia-n taina filmului zburător, mai şi vreau să fac sfărmări de Doi şi de Lui!… Şi merg, şi merg… şi parcă-l aud pe Nichita cu “Vai de capul creierului meu!”… Şi merg, şi merg… şi-l întâlnesc pe bădia Iancu Cujbă… Vine de la gară… Şi-l salut cu tot respectul… Şi-mi răspunde cu tot respectul şi cu toată grija-i de tată al prietenilor copilăriei mele… Şi mă întreabă dacă am ascultat rugămintea fetei aceleia… dacă am fost s-o văd şi să-mi spună ce are de spus… Desigur, îi răspund că n-am avut şi n-am vreme şi timp de pierdut cu bazaconiile fetişcanei din grâu, că mă duc să rezolv doamna Doi… Iar bădia mă cercetează ca pe un Unu inutil… şi-mi vorbeşte peste umăr: “Păcat… ce păcat… fătuca a zis că te aşteaptă până la moarte, iar tu umbli creanga prin pădure, după Doi!”… Văd satul!…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply