Dintre părinţi, inginerul Emil Balaban, director general al Poştelor şi director al Şcolii Politehnice, şi Virginia (născută Mănciulescu), mama lui Balaban manifestase înclinaţii artistice, fiind absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. După clasele primare, făcute acasă (cu examene la şcoala „Clemenţa”), el urmează clasa întâi de liceu la Iaşi, familia alegând, din cauza războiului, soluţia plecării în refugiu. La revenirea în Bucureşti, este înmatriculat la Liceul „Gh. Lazăr”. Încă elev, se înscrie la Conservator, la clasa Mariei Filotti. Odată cu încheierea anului întâi îşi ia bacalaureatul, iar la sfârşitul celui de-al doilea an obţine un angajament la Teatrul Mic.
În 1927, punând punct uceniciei bucureştene, pleacă la Paris, unde va rămâne opt ani, răstimp în care obţine, în 1934, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona. Viaţa lui de actor pare să înceapă sub bune auspicii. Este primit să studieze, fiind curând şi angajat la Theâtre de l’Atelier al lui Charles Dullin, apoi la Theâtre Porte Saint Martin; a mai jucat mici roluri, sub direcţia lui Louis Jouvet, şi la Theâtre Mafurins, în trupa lui Georges Pitoeff. Dar, întors în ţară, pe Balaban nu-l aşteaptă decât o carieră mai curând modestă de interpret, îndeosebi în comedie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Nostru, Teatrul Municipal, Teatrul de Comedie, Teatrul Modern, ca şi la teatrele naţionale din Craiova şi Cluj. A figurat, cu prezenţe episodice, în distribuţia unor filme.
Este, poate, şi o nevoie de compensaţie în râvna lui Balaban de a scrie versuri – dorinţa de a-şi pune în relief vocea lirică, alta decât aceea de pe scenă sau de la teatrul radiofonic. Meloman – compune poemul în proză Năluca ascultând un cvartet de Debussy -, el caută să imprime poemelor lui, lucrate într-o tehnică impresionistă, o anume muzicalitate. O calitate, inventivitatea imagistică, elaboraţie a unui diletant preţios, se transformă în contrariul ei, câtă vreme versul pletoric e pândit mereu de facilitate.
În „Revue roumaine” (1964-1971), Balaban a publicat tălmăciri în franceză ale unor creaţii (în versuri sau în proză) aparţinând lui Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mihai Codreanu, George Călinescu, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu etc. În 1970 şi 1971, înregistrează versiunea proprie, în limba franceză, a douăzeci si cinci de poeme (Poesie roumaine du XX-eme siecle – Tudor Arghezi, George Topârceanu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu) pe un disc, apărut în 1974.
Aşa cum în 1947, pentru turneul Teatrului Alhambra în Liban şi Egipt, tradusese libretul operetei Ţara surâsului de Franz Lehar, în 1965, cu prilejul deplasării Teatrului de Comedie în Franţa, face acelaşi lucru cu piesele Umbra de Evgheni Şvarţ şi Muşchetarii Măgăriei sale de Ion Lucian. Dramatizarea după Jules Verne, O iarnă printre gheţari, a fost transmisă la Radio Bucureşti. În manuscris, în afara unor tălmăciri de versuri, din româneşte în franţuzeşte (de la Vasile Alecsandri la Tiberiu Utan) şi din franţuzeşte în româneşte (de la Paul Verlaine la Paul Fort), i-au rămas mai multe texte dramatice, câteva dramatizări şi două piese scrise în limba franceză; de asemenea, un scenariu cinematografic. Memoriile lui, rămase în manuscris, poartă titlul 46 de ani de teatru.
Câteva poeme alcătuite în franceză susţin partea sentimentală a romanului Al treilea (1943). Un „debut remarcabil”, potrivit aprecierii lui Pompiliu Constantinescu, impresiile lui Perpessicius fiind şi ele mai mult decât favorabile. Pe urzeala unei poveşti de dragoste (Irene şi Jacques visează o iubire care să poarte „accentul veşniciei”), Balaban, ambiţios în intenţiile lui, urmăreşte să dezvolte tema destinului, eternul „al treilea”, care sfărâmă iluziile şi proiectele a doi logodnici aflaţi în pragul vieţii. Jacques, student în sculptură şi arhitectură la Paris, este victima unei eredităţi încărcate, care nu va întârzia să răbufnească.
Ciclotimic, trecând uşor de la veselie la tristeţe, el suferă de „excitaţie maniacă”; iar „deraierea” lui e prevestită de unele comportări ciudate. Va sfârşi ca un „strigoi”, într-un ospiciu, modelând din zăpadă – simbol lejer – o statuie. Detaliile morbide abat romanul în sfera patologiei, speculată într-o anecdotică insistentă, ce dă în vileag lecturile predilecte ale prozatorului. Tentat de analiza psihologică, el nu-şi reprimă deloc, în pasajele descriptive, gustul pentru metafora susceptibilă să împânzească liric o naraţiune care, urmând acest făgaş, se diluează treptat.
Opera literară
Al treilea, Bucureşti, 1943.
Text preluat integral de pe : https://crispedia.ro/mircea-e-balaban/
Notă.
Rădăcini bălăbăneștene
Inginerul Emil Balaban este fiul lui Balaban cel Bătrân (cel Bătrân – termen utilizat de Aurelia Balaban atunci când a realizat arborele genealogic al familiei deoarece nu cunoștea numele complet) care a trăit în sec. al XIX-lea la Bălăbănești.
Despre Balaban cel Bătrân se știe că a avut opt copii – patru băieți: preotul Grigore Balaban (1852-1917) martirizat de nemți în Primul Război Mondial ; ing. Emil Balaban (1857-1921) care a întocmit cadastrului satului Bălăbănești, a orașelor Brăila, Galați și București ; un preot și un inginer ale căror nume s-au pierdut în timp și patru fete: Marghioala căsătorită cu preotul Stoian din Bălășești – mama lui Ion Stoian, fost primar al Bălăbăneștiului și a Victoriei (o femeie foarte frumoasă) învățătoare tot la Bălăbănești ; Victoria (1858-1884) căsătorită cu Petrache Balaban (m.1907) ; și alte două fete căsătorite cu preoți la Pupezeni și Ciurești. (Date culese din arborele genealogic atașat lucrării “Conversație la scara Cerului cu Aurelia Balaban” – autoare Elena Turbatu Antonescu / Editura Victor Frunză / București / 2003)
Leave a Reply