Profesorul țintuia încruntat careul plin de secrete. Căsuțe goale ascundeau tăcute soluții ingenioase. Neuronii îi scăpărau, transpirația-i curgea pe frunte iar țigara, fără filtru, se transforma în scrum pe colțul dulapului vechi de când lumea. Ardea prea rapid! Prea rapid pentru a dezlega definiții ciudate, aparent fără sens și conținut.
Timpul se scurgea nemilos. Fruntea i se încrețise. Creionul se-ncăpățâna să mai scrie. Țigările se topeau una după alta. Careul intitulat enigmatic „Eglogă” refuza să i se predea. Dascălul era blocat. Orizontal și vertical dâre de pătrățele fără nume, izolate sau încrucișate, stăteau pitite în anonimat. Celelalte încadrau frumos și logic litere de alfabet latin.
Mai avea doar două țigări în pachetul alb încoronat cu un trofeu sublim de cerb carpatin. Erau mai scumpe decât Mărășești, dar mai bune. Plămânii nu dădeau rateuri și soluțiile curgeau parcă un pic mai repede. Nu și de data asta.
Pe cuptorul lung ce sprijinea soba de vară un motan mustăcios moțăia ghemuit la căldură. Din când în când își deschidea pleopele urmărind cotorul măturii de lângă pat. Era mulțumit căci bătrânul nu era acasă. Jos, pe pietrele unde de Paște cozonacii ieșeau din tăvi, două cloști grijulii își ascundeau puii sub aripi. Din când în când câte unul piuia strident când maică-sa neatentă-l călca din greșeală. Pe pat, un radio conectat la sârma de rufe debita în surdină vibrații monotone.
– Din șase, „lăsarea întunericului pe câmpul de bătaie”…plural; din patru, … „șir indian prins într-o mișcare de rotație” …. repeta obsesiv profesorul de ceva vreme.
– La naiba, asta-i hora noastră! … izbucni el satisfăcut de soluția găsită.
De unde-i venise răspunsul habar n-avea. Gândurile lui ascunse săreau de la o noțiune la alta până când logica, cuvântul și pătrățele goale formau un tot unitar, o parolă subtilă, rațională, perfect încadrată în careurile tăcute ale revistei. Bagajul de cunoștințe vast multiplicat cu suplețea gândirii la pătrat se transformau într-o inteligență sclipitoare ajutându-l enorm. La toate astea se adăuga talentul, răbdarea și-o încăpățânare nativă. Unii abandonau la primele definiții. Alții le socoteau tâmpenii. Pe el, un biet dascăl suplinitor la școala din Adam, pătrățelele albe îl incitau. Îl provocau și chinuiau. Într-un loc încremenit în simplitatea existenței numit Bălăbănești, tărâm de răzeși și dascăli, erau singurele lui exerciții de memorie complexe și utile. Erau un ultim refugiu într-o dimensiune codificată, inaccesibilă majorității. Pariul cu viața-l cam pierduse. Abandonase totul, atunci când ființa iubită-l părăsise pentru totdeauna. N-avea curaj să omoare un fluture. N-avea cu nimeni nimic de-mpărțit. Iubea vinul bun, țigara autohtonă și jocul de cuvinte-ncrucișate. Venera cuvântul definit abstract și enigmatic. Uneori un microb păcătos nu-i dădea pace. Era stelist convins. Îl încânta eleganța lui Belodedici, driblingurile lui Hagi și dârzenia lui Lăcătuș. Pițurică, cum îl alinta el, era bun doar dac-o băga-n plasă. În 70 la Guadalajara avea 23 de ani. El, Căpcănaru și alți tineri din sat se adunaseră pe la unul mai înstărit, cu televizor, să-l vadă pe Dobrin. Au plecat însă dezamăgiți. România nu a ieșit din „groapa cu lei”. A pierdut calificarea la un gol diferență contra Braziliei lui Pele. Dobrin nu jucase! Înfrângerea avea să fie mai amară ca pelinul din grădină.
Asfințitul bătea la ușa satului. Profesorul lipsit de idei și soluții aruncă dezamăgit rebusul pe pat. Terminase țigările. Nu mai avea stare. Nicotina-i fisurase de ceva vreme bruma de răbdarea pe care o mai avea. Magazinul era departe. Vacile intrau în sat, apă nu avea în găleți, găinile nu erau închise, nu era timp de pierdut. Apucă două găleți de pe masa de lemn sprijinită de salcâmul din fața chilerului și porni spre fântâna din Sus. Încă nu se-ntunecase. Cobora tăcut pe marginea asfaltului scrutând din priviri fâșia nisipoasă mărginită de șanț și carosabil. Din când în când se apleca după câte-un muc de țigară amărât pe care îl strecura grijuliu în buzunarul de la piept al cămășii.
Strada era plină de lume. De o parte și de alta a asfaltului o forfotă stranie domina drumul. Unii mergeau să-ntâmpine cireada, alții veneau de la câmp sau, ca și el, se-ndreptau spre fântâna din vale după apă. Mirosea a toamnă aromată de boștină și gutui. Curțile erau străjuite de stoguri înalte de fâneață. Deasupra caselor, dâre subțiri de fum purtate de vânt se-mbrățișau trist pe cer. Oamenii erau veseli, vorbeau mult gesticulând frecvent. Câte unul se bălăbănea tăcut îmbătat de povara grea a muncii din câmp sau de tulburel. Căruțe grăbite cu coșurile pline de verdeață patrulau ostenite pe ulițe. Vacile cu ugerele pline de lapte înaintau zgomotos spre fântână. Câte una mai hrăpăreață, fără vițel, rupea iarba de pe șanțurile ce însoțeau asfaltul la tot pasul. În vale profesorul dirija timid cumpăna greoaie a fântânii azvârlind apă în teica lungă de piatră, populată de capete încornorate.
Își umplu gălețile și porni cu pași mărunți spre casă urmârind insistent două bovine roșcate. Erau vacile lui. Chinuit de torți sau ispitit de câte-un chiștoc se oprea deseori, așezând cu grijă căldările în țărâna nisipoasă să nu risipească apa sălcie. Aplecat, pipăia pământul rece prăfuit, scobea capătul de țigară turtit abandonat de vreun șofer sau trecător, vârându-l cu atenție în săculețul cămășii albastre decolorate de soare. Apoi, își trăgea sufletul urmărind lacom pe cei ce defilau cu țigarările aprinse. Norocul nu-l ocolea. Saliță, amic vechi de spriț cu care mai schimba la nevoie câte-un Carpați, cobora din Jos pufăind. Strânsese doagele la un butoi, în deal la pădurar, pe care-l lecui cu papură să nu mai lăcrimeze. Profesorul era salvat. Saliță picase la țanc, la Turcoaica-n poartă, trei case mai la vale de poarta șubredă a ariei ce-l invita de ceva vreme să-i treacă pragul. Erau grăbiți amândoi. Bunul lui tovarăș de suferință îi oferi trei țigări, suficient să atace decisiv ultimele definiții ale careului plin încă de enigme. Era într-adevăr salvat căci la un căprior al chilerului mai avea câteva frunze de tutun uscat iar la piept vreo cinci, șase chiștoace numai bune pentru două penale roluite frumos în foiță de ziar.
Intră grăbit în curte. Se anunța o noapte răcoroasă, plăcută. Legă vacile de căruța din fața poieții, trase scara de la coteneață, goli cuibarul de ouă proaspete, acoperi cu grijă locașurile pe unde se putea strecura vreun dihor și porni grăbit spre chiler cu gândul la careu.
– „Lăsarea întunericului pe câmpul de bătaie” – plural, „tip original din Scornicești care poartă veste” – plural, citi el grăbit în revista aruncată pe pat, în timp ce trebăluia în fața plitei suflând cu putere în foc. Ca din senin un fum tăios invadă micuța încăpere. Se schimbase vântul. Trebuia să se urce pe acoperiș să-ntoarcă burlanul. Amețit de perdeaua albicioasă de fum, se-mpiedică de câteva lemne, din grămada din fața cuptorului, lovindu-se cu genunchiul de colțul dulapului.
– Parca-ș fi chior își spuse el, strângând din dinți! Fără veste un zâmbet larg îi lumină față! Chior nu sunt, ci doar miop! .. zise el apăsând cu creionul în careu cuvântul miopii! Din zece „tip original din Scornicești care poartă veste” – plural, COLP….?! Colportori completă el satisfăcut! Colportori ?! Dar de ce din Scornicești?!
Odată dezlegate cele două enigme, careul începu să se clatine. Creionul tipărea rapid litere caligrafice înșirate cu sens în pătrățele vide. Nici nu apucase să termine prima țigară și careul ascuns în hainele unui poem pastoral era istorie! Din priviri revizui definițiile și soluțiile. Mulțumit, făcu o singură modificare! Cu o linie groasă, dublă reteză Scorniceștiul de pe harta enigmatică a careului și notă apăsat, deasupra, Oltenița! E de actualitate spuse el satisfăcut … și mai elocvent!
Acum câțiva ani, într-o zi călduță de primăvară, profesorul și-a luat rămas bun de la sat. Nu a vrut să-și mai ducă existența într-o lume pământeană de care se-ndepărtase prea mult. Abandonase până și careurile enigmatice. Simțea că-și pierduse rostul. A ales o călătorie de durată, o călătorie în univers.
Pe pluta lungă, ce-alerga / De-a lungul apei negre / Singur și plâns, tot aștepta / Voiajul vieții sale / Îl cuprindeau gânduri bizare / Se întreba de lumea care, / O regreta și-o tot chema / Când clopotele răsunau / Iar pluta, tot înainta / Lăsând tristeți în urma sa / Și, într-o clipă se trezi / În univers, printre lumini.
Autor: Florin Munteanu
Leave a Reply