Text preluat integral de pe portalul Ziarişti Online.
Profesorul Constantin Barbu a avut amabilitatea să remită şi portalului Ziarişti Online un interviu acordat ieri ziarului Lumina, prin intermediul jurnalistei Loreta Popa. Din păcate nu am găsit link-ul din ziarul citat pentru a face trimiterea de rigoare aşa că îl reproducem ca atare în forma sa originală. Interviul este devastator pentru şleahta agenţilor antiromâni, înţesat cu informaţii inedite, trist pentru soarta unei virtuale contemporaneităţi fizice a lui Eminescu şi, totodată, îngrozitor de sincer. Anunţăm pe aceasta cale şi proxima publicare online a documentelor “Dosarului de Interdicţie Mihail Eminescu”, a actelor medicale şi a autopsiei urmate după uciderea celui mai mare gazetar român, înscrisuri cuprinse în facsimil în lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu”
“A revenit vremea lui Eminescu”
Mihai Eminescu. Un nume pe care românii îl au în suflet, dar îl cunosc atât de puţin. Din ce în ce mai mulţi tineri aproape că nu ştiu nici o poezie de-a poetului nostru nepereche, dar să mai cunoască publicistica incredibilă a acestuia. Ne mai atinge astăzi Eminescu?
C.B.: Eminescu este înstructurat românităţii. Într-un fel vorbim limba genială forjată de poet. Eu îl numesc pe Eminescu scriitor historial, înţelegând prin historial scriitorul transgresor, adică are acel mental care traversează secolele istoriei şi în palierie şi în viitor. Faptul că magia lui Eminescu îi atinge pe români se poate explica prin genialitatea peceţii lui lingvistice, prin adevărul pe care l-a slujit (implicit fiinţa şi realitatea – fiindcă ele sunt identice adevărului), prin codul pe care l-a ghicit (poetul vorbea despre “… a-nvăţaţilor ghicire”, despre “enigma vieţii”). Tinerii ştiu, totuşi, cel puţin poeziile celebre ale lui Eminescu. Deja, a revenit vremea lui Eminescu.
Ce ar trebui să ştie românii despre codul Mihai Eminescu?
C.B.: Dacă românii ar putea şti ceva esenţial despre Eminescu, acest esenţial este chiar codul lui Eminescu. Problema este extrem de dificilă, dar în vorbe simple “codul” înseamnă gramatica ritual-nihilistă care a absorbit şi adăposteşte în ea tot ceea ce este abisal într-un om drept, bun, adevărat.
Eu am publicat o serie de 20 de volume (Codul invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Mihai Eminescu) în care am încercat să arăt cu documente, acte, înscrisuri tragedia desfăşurată între 1883-1889. Eminescu a fost nu numai umilit ci şi martirizat. Din “omul sacrificat”, Eminescu a devenit sacrificatorul nobil. De aceea am numit invers codul lui Eminescu, fiindcă poetul nostru genial şi gânditorul historial a răsturnat drumul pe care i l-au aşternut Maiorescu şi Regele, turnându-le drumul în cap cu praf şi pulbere cu tot.
Titus Livius Trifu alias Maiorescu s-a comportat aşa cum era, ca un agent dublu. Manolescu îi merge pe urme
Ce a însemnat Titu Maiorescu pentru Eminescu, din punctul dumneavoastră de vedere?
C.B.: Puţini mai ştiu că pe Titu Maiorescu îl chema Trifu (pe greceşte ar fi fost un nume mai frumos, păstrând urmele întreitei străluciri). Titus Livius a fost întotdeauna gelos pe supremaţia genială a lui Eminescu. Chiar în însemnările zilnice, când îşi povestea în nemţeşte excursiile se autointitula Führer, conducător de excursie. Vă daţi seama ce era în capul lui când credea că va civiliza poporul român cu formele fără fond. În unul din ultimele sale articole, Eminescu îşi bate joc în chip direct de teoria lui Maiorescu, arătând unde a dus civilizaţia română această uşoară teorie, compusă de un om superficial dar orgolios peste margini…
Maiorescu s-a comportat aşa cum era: ca un agent dublu. Pe de-o parte îşi arăta faţa de protector al lui Eminescu, pe cealaltă parte acţiona ca un führeraș care îl bagă în cămaşa de forţă şi trimite poliţia ca să-l interneze la Caritatea lui Şuţu.
Lumea culturală românească nu este în stare să se dezmeticească, altfel ar vedea în textişoarele lui Maiorescu scrise despre Eminescu nişte banalităţi compuse de un simplu universitar ratat. Ca să fim brusc contemporani, uitaţi-vă peste paginile din Istoria critică scrisă de Manolescu, un eminescolog necalificat (ca să ne distrăm vă voi spune că o citează pe inexistibila Bot împotriva lui Iorga şi Noica!). Nefiind suficientă inexistibila Bot se mai apucă şi istoricul Boia să scrie enormităţi ieftine şi triste care sună cam aşa: “Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, “poetul naţional” şi, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepăşit a spiritualităţii autohtone. (…) Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literare româneşti. Tot mai mulţi tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilităţii lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu il consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, şi ar fi fost poate şi mai nete, dacă subiectul ar fi fost cu adevărat “liber” …”. Numai că Manolescu nu se pricepe la genii: pentru el nici Eminescu, nici Blaga, nici Noica nu sunt teribili. Plagiatorul Manolescu o ţine una şi bună cu flatulenţa inventată de el pe nume Cărtărescu, alt plagiator. Ce să-i ceri lui Manolescu? Să-l citească pe Kant? L-am provocat public să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu ca să vadă populaţia cât e de analfabet în materie de Eminescu. Veţi vedea că nu va scrie niciodată. Că e greu. Interpretarea supremă pe care a dat-o Manolescu Luceafărului lui Eminescu este aceasta: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Când zici Eminescu spui Perpessicius (ca editor, continuatorul Petru Creţia fiind plagiator şi superficial, mai mult mistificator al textelor eminesciene, permiţându-şi nu numai o rară harababură în editarea teatrului eminescian, ba chiar “facerea de versuri”…), spui G. Călinescu. În rest nu mai sunt decât capitole în cinci-şase comentatori…
Săracii ipochimeni ca Zigu Ornea
A fost un student minuţios, incredibil de dornic să cunoască, să înveţe, să acumuleze. Din păcate nu a avut posibilităţi financiare să dea şi doctoratul. De unde aceasta dorinţă impetuoasă de a i se denigra până şi acea perioadă a vieţii?
C.B.: Eminescu a studiat la Viena şi Berlin cu cei mai mari profesori europeni ai epocii. A avut posibilități financiare pentru doctorat, dar firea lui “ticăită” (cuvântul îi aparţine) l-a făcut să viseze puţin prin Iaşi, lucru fatal. Poate şi autoexigenţa teribilă l-a făcut să ezite să-şi treacă doctoratul. Puţini ştiu ce teribili erau profesorii lui Eminescu, ce carte ştiau! Cred că Eminescu şi-a dorit un răgaz de pregătire (traducând din Kant), iar apoi a amânat şi a tot amânat. Cred că nici traducerea din Leskien nu este străină de proiectul doctoratului.
Cât priveşte dorinţa de “denigrare”, ea provine din analfabetismul denigratorilor. Eu recompun şi tipăresc Biblioteca lui Eminescu (după însemnările sale, deci după probe şi documente) şi această bibliotecă este absolut fenomenală. Cine va citi cărţile pe care le-a citit Eminescu va înţelege ce înseamnă să ai codul historial al spiritului indo-european (de ce nu învaţă Manolescu cu Bot şi Boia limba sanscrită după Bopp, ca Eminescu? – simplu de răspuns: nu le-ar folosi la nimic!).
Un analfabet, ganeful Ornea zicea, săracul, că Eminescu ar fi fost autodidact! Ce poţi să-i zici ipochimenului decât că e ipochimen…
Cine erau agenţii anti-Eminescu
De ce această feroce încercare de înlăturare a sa de pe toate planurile, inclusiv cel fizic?
C.B.: În 1883, Regele (speriat de posibilitatea detronării de către ruşi) a semnat un Tratat secret cu Austro-Ungaria, şi, din disperare, a acceptat şi un punct 2 (fatal: Regatul Român se angaja să nu treacă munţii în Transilvania). Eminescu cunoştea tratatul şi a scris şi împotriva Regelui şi a feloniei de la Viena. P.P. Carp (ambasadorul Regatului la Viena) s-a gândit că Eminescu trebuie “potolit” (este cuvântul său), Regele l-a “desemnat” (prin Mite Kremnitz) pe instrumentul Maiorescu să execute sacrificiul. Voi analiza în 12 volumaşe care vor apărea lunar această tragedie sacrificatoare. Nu degeaba scrie Nietzsche că: “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Chiar numele Împăratului Franz Josef apare pe rapoartele scrise de agenţii austro-ungari împotriva lui Eminescu (toţi cei nouă agenţi sunt evrei austrieci şi evrei maghiari, de aici şi falsificatoarea acuză că Eminescu ar fi fost antisemit!). Astăzi se derulează o încercare de distrugere a “simboalelor”, cum ar fi spus părintele Stăniloae. Dar numai proştii analfabeţi cred că un simbol poate fi distrus. Cine nu ştie greacă veche, nu ştie ce este simbolul şi mănâncă degeaba banii “filantropului” Söros, ca să nu-l numesc…
Pe Eminescu îl iubeşti ca pe o Icoana
Până unde merge sinceritatea omagiului românilor astăzi?
C.B.: Sinceritatea omagiului românilor , cum o numiţi dumneavoastră, dacă este sinceritate, dacă este omagiu (omagiul face parte din ritualul sacrificial indo-european, aşadar este şi cifru şi cod), şi dacă românii sunt români merge de la inima lor până la inima lui Eminescu. Poţi să-l iubeşti pe Eminescu şi doar cu gândul curat, nespunând nici un cuvânt. O iubire mutuală, simplă.
Agenţii anti-România l-ar sufoca azi pe Eminescu
A schimbat mentalităţi prin articolele sale. A mai rămas ceva din acea presă din care a facut parte Mihai Eminescu? Dacă ar trăi acum, ar avea o şansă să mai schimbe ceva prin articolele sale Mihai Eminescu?
C.B.: După părerea mea, Eminescu încă nici n-a început să schimbe mentalitatea. Articolele sale politice sunt necitite, iar puţinii care le-au răsfoit nu cunosc epoca în profunzime, aşadar nu înţeleg aproape nimic (cred că numai Vatamaniuc face excepţie, un academician român pe care mediul ştiinţific de astăzi nu-l onorează cum ar merita). Dacă ar trăi acum şi l-am percepe drept contemporan, Eminescu nu ar fi luat în seamă. Pe Eminescu îl luăm în seamă numai ştiind cine a fost Eminescu. Dacă Eminescu ar fi Eminescu azi, te-ai putea trezi cu orice derbedeu politic că-l învaţă carte şi-i arată viziuni. Astăzi suntem sufocaţi de agenţi de influenţă plătiţi dinafară (şi dinăuntru) care oricând îşi pot compune o “lovitură de stat” (dată chiar de popor), o imaginară aplecare către Rusia sau China (de parcă Dostoievski este romancier american şi hârtia a inventat-o Willi), astăzi suntem sufocaţi de falsificatori şi de proşti (care te ameninţă că nu iubeşti Europa, de parcă ai putea să nu te iubeşti pe tine însuţi). Marile probleme ale României sunt falsificările şi minciuna care duc la distrugere şi decădere, incorecta ierarhie, injustiţia care produce metastaza societăţii, încercările de distrugere a simbolurilor şi miturilor naţionale (imbecilităţi spuse împotriva lui Eminescu şi Mihai Viteazul, în ultima vreme nesimţindu-se bine nici Mircea cel Bătrân, nici Ştefan cel Mare, nici Blaga, nici Noica…), lipsa unui proiect de integrare reală a României în Uniunea Europeană, lipsa unui mare proiect de ţară. Vom trăi, ca să vedem!
Vă mulţumesc pentru interviu şi vă rog să publicaţi textul întreg.
Constantin Barbu
Sursa: Ziarişti Online
Leave a Reply