Filozoful Constantin Barbu ne aducea aminte în Codul invers al uciderii lui Eminescu cât de generos este vocabularul limbii române că ne-a oferit și mântuirea și mântuială. Și observa el că unii dintre noi le-am asociat căutând mântuirea de mântuială!
Se spune că există viață dincolo de moarte. Mulți dintre noi, extrem de mulți nu acceptăm moartea ca destinație finală . Am ucide speranța și am trăi degeaba!
Se mai spune că există un Creator – Dumnezeu și un Uzurpator – Mamut! Să-i spunem Mamut – suflet pierdut. Mamut duce o luptă feroce pentru fiecare suflet în parte. E menirea lui, menirea unui suflet pierdut. Dar oare de ce această luptă doar pentru suflete? Ce ascunde sufletul unui om de este atât de prețios pentru Mamut – suflet pierdut? De ce atât de multe încercări pentru fiecare suflet? De ce un suflet, fie el și inocent, trebuie să răzbată prin ceea ce noi trecătorii prin viață numim suferință? Care este rostul acestei suferințe și unde duce ea? … atât de multe întrebări, atât de multe căutări!
Noi, ortodocșii, înțelegem prin suferință un mănunchi de încercări. Încercările vin aparent(!) din exterior și din interior. De fapt și cele interioare vin tot din exterior, numai că noi le percepem ca fiind din interiorul nostru. În interior există un eu-unic al fiecăruia din noi, extrem de fragil, care s-ar traduce prin liberul nostru arbitru, să-i spunem “cuget”. Cugetul(conștiința) este o sămânță divină ivită dintr-o scânteie dumnezeiască. Într-un mediu propice, această sămânță se poate dezvolta și transforma într-un arbore de înțelepciune tinzând spre Împărăția Divină ; poate și degenera, chiar putrezi, fără a cunoaște mângâierea razelor cerești. “Nu ai cuget ești un rău!” spunea Alecu Donici în fabula Fierul și Argintul, când cele două metale treceau prin chinurile încercărilor impuse de marii meșteri! Cugetul este extrem de receptiv și instabil. Când încercările îl copleșesc pe omul pământen, de cele mai multe ori, devine extrem de vulnerabil și ușor de manevrat.
Dacă ar fi să împachetăm toate nedumeririle noastre, omenirea ar putea reduce totul la o singură întrebare. Ce rost are perindarea prin timp, căci timpul înseamnă moarte (Eminescu), a acestui lanț de ființe umane? Prima mare eroare a celor mai mulți dintre noi e că uităm sau nu vrem să acceptăm că facem parte din Creația lui Dumnezeu. Apoi ne uităm și menirea. Navigăm zilnic pe un ocean fără a mai căuta uscatul. Rostul nostru este obținerea mântuirii printr-o dezvoltare spirituală continuă, printr-o apropiere asimptotică de perfecțiunea divină, perfecțiune ce nu poate fi însă atinsă. Perfecțiunea fiind atributul Creatorului, El nu și-a neglijat creația și i-a oferit în dar mântuirea prin Fiul Său. Cu o singură condiție! Să și-o câștige singur! Fără această condiție prealabilă întregul proces de evoluție spirituală nu ar avea sens. Prin urmare mântuirea s-ar defini prin starea unui suflet care va cunoaște eternitatea universului printr-un sentiment de iubire absolută față de Creator și creația Sa. Omul – creație divină mulțumește Creatorului venerându-l printr-o iubire totală, necondiționată, purtând o luptă continuă cu Mamut din momentul percepției și mai ales al conștiientizării acestui suflet pierdut până la cel al detașării sufletului de corp, al marii treceri prin moarte! Moartea ca și concept este complet atribuită planului material fiind fenomenul cel mai probat de ființa umană. De aici și frica de moarte, pentru că e o trecere pe care nimeni nu o poate evita. Cu moartea, noi ortodocșii – poate și alții ne-am cam lămurit! Ne lepădam de haina numită trup iar sufletele noastre calăuzite de îngeri trec într-o altă etapă a existenței lor, îmbrățișând lumina sau scufundându-se în întuneric.
Nimic nu e la voia întâmplării. Călugării trăiesc fiecare ceas al existenței lor diferit de noi , pentru ei frica de moarte nu există! Ei sunt pregătiți să-și înfrunte destinul! Uitați-vă la chipurile lor și veți citi bunătate, smerenie, abstinență … dar niciodată frică. Timpul lor nu are sensul pe care noi il acordăm. Ei își transpun existența într-o rugăciune continuă ce are ca scop final doar mântuirea. De ce? Prin mântuire ei știu că vor învinge moartea! Calea mântuirii trece prin moarte, căci în starea pământeană, trup-suflet, omul poate evolua prin iubire și smerenie dar și involua prin mândrie și lăcomie … depinde de ce căutăm.
Pentru noi, păcătoșii, mântuirea este sau ar trebui să fie destinația finală! Cei mai mulți dintre noi nu suntem capabili să conștientizăm și să acceptăm acest fapt! Ne place să hoinărim. Atât de ancorați și de inoccenți suntem … și-n momentul când ne simțim sfârșitul în preajmă îl implorăm pe Dumnezeu să ne mai acorde un ceas!
Să nu uităm, nu degeaba Anul Mântuirii a fost numit anul nașterii lui Isus Hristos, al întrupării unicului Fiu a lui Dumnezeu când s-a făcut om adevărat dar fara păcat “la plinirea vremii” (Gal., 4, 4).
Text: Florin Munteanu
Crăciun Fericit Tuturor!
Leave a Reply