Două însemnări stau mărturie existenței celei de-a doua mănăstiri în satul nostru. Prima, ca și-n cazul mănăstirii Popești de pe Jeravăț, este menționarea ei într-un atlas al tuturor lăcașelor de cult de pe întreg teritoriul țării. A doua, este o mențiune din anul 1941 care a fost scrisă (autor necunoscut) pe un molitfelnic(EVHOLOGIU – rugăciunar) cumpărat și legat de epitropul Vasile Tașcă în anul 1914, carte ce a aparținut bibliotecii bisericii Sf. Nicolae din Bălăbănești, bibliotecă ce a avut în inventar cel puțin 176 de volume. “Satul Bălăbănești exista la anul 1465 care se formează în jurul schitului Bălăbănești făcut de călugări greci, la izvorul pârâului Frumoasa.” Se mai menționează și faptul că, la un moment dat, schiturile: Bălăbănești, Zimbru și Cruceanu erau conduse de mănăstirea Adam.
Duminică 23 februarie 2020 în jurul orei 14, împreună cu alți trei consăteni (dl. Costică Vârgolici, dl. Nicu Țau și vecinul Aurel Balaban), am plecat într-o mică expediție pe urmele mănăstirii Frumoasa din Bălăbănești. Ghidul nostru a fost dl. Costică Vârgolici un om cald, abia trecut de vârsta de 70 de ani, care, din copilărie, colindă acest colț de rai unde acum mai bine de trei secole în Codrul cel Mare, ce ocupa întreg ținutul, se ascundea tăcută, printre stejari falnici – seculari, mănăstirea Frumoasa.
Dl. Costică Vârgolici (Brighiu) este ultimul bătrân din sat care-și mai amintește, din povestirile părinților și a bunicilor săi, de mănăstirea Frumoasa și a avut bunăvoința să ne dezvăluie și nouă câteva întâmplări din existența acestui lăcaș sfânt. Am întrebat ori de câte ori am avut ocazia să întâlnesc consăteni mai în vârstă, dar singurul care mi-a vorbit de Frumoasa( a nu se confunda cu satul dispărut Miroasa cam din aceeași zonă) a fost dumnealui . Și mi-a mai spus un lucru – din sat, doar nea Georgică Gheorghiu (trecut dincolo acum vreo 2-3 ani) ar fi știut de mănăstire, probabil de la tatăl său, moș Petrache Gheorghiu, un om despre care cei l-au cunoscut spuneau că era de o bunătate și smerenie cum rar întâlnești astăzi.
Și cum l-am pomenit și pe moș Petrache, fac o paranteză și vă spun o mică istorisire în ceea ce-l privește. Consoarta lui, Ștefana, era o femeia mai pământeană și se pricepea la subțiatul și degustatul vinului, oferindu-le clienților marfă pe măsura renumelui lor. Celor care se aghezmuiau des și erau zgomotoși le vindea vinul îndoit cu apă, celor mai fideli întreit, după cum considera ea … astfel încât toți s-ajungă acasă și să nu-i doară capul prea tare. Când o văzut moș Petrache cu ce se ocupă baba tare s-o mai amărât. Și-ntr-o zi, când un copilandru i-a adus la poartă o sticlă cu lapte în contul unei datorii, moș Petrache s-o decis să-și aducă baba pe calea cea bună. A luat sticla, a dat jumătate din lapte la motan, și-o umplut-o cu apă. A suflat baba în foc, a fiert laptele dar caimac ioc! Când o aflat mama Ștefana adevărul o săptămână a bodogănit prin curte și l-o lăsat și nemâncat pe moș Petrache! Iar de-ndreptat nici vorbă! … c-așa-i dat de Dumnezeu, fiecare-n chipul său!
Dar să revenim la drumeția noastră că m-am întins prea tare și am deviat de la căutările noastre.
Am coborât la pas prin spatele depozitului din fața stației de benzină, prin pădurea de salcâm tânără, spre valea Frumoasei. Cu excepția plopilor impunători din vale rar mai vezi un copac secular care să nu fi căzut pradă țapinarilor. Peste tot domnește o tăcere adâncă și-ti întristează ochii omiprezentele gunoaie aruncate de oameni fără suflet și conștiință. Am ajuns la izvorul din vale unde ar fi trebuit să fie o teică instalată de fostul primar al Rădeștiului! Dispăruse și ea! Supărarea îl cuprinse pe moș Costică.
– Au furat-o și pe asta, nu mai au nici un Dumnezeu!
Lăsăm în urmă firișorul de apă ce alimentează pârâul Bălăbănești și urcăm cu pași mărunți spre fosta pădure a ghidului nostru, pădure ce-i aparținu-se din moși-strămoși, dar care autoritățile statului sub diferite regimuri, prin diferite ecuații numai de ele știute, și-au înșușit-o. Dar amintirile nu i le-au putut lua și nici înlocui, drept urmare, an de an, moș Costică continuă să-și îndrepte pașii greoi ai bătrâneții pe tărâmul copilăriei.
O să ajungem în curând în deal și acolo o să-mi vedeți semnele pe copaci de anul trecut ; semne pe care eu le-am făcut cu securea, pentru a nu uita locul unde se ridica odată mănăstirea! Când eram copilandru, de 8-9 anișori, veneam des aici cu tatăl meu. Erau mormane de pietre de la fundația mănăstirii și cimitir pe care, prin anii 60, comuniștii le-au luat și au făcut barajele pe râpă, mai la vale. De atunci locul a fost dat uitarii, dar eu nu l-am uitat și am continuat să vin și să mă rog, căci e loc sfânt. Se spune că prima fetiță a boierului ce stăpânea pământurile și pădurile astea a fost închinată mănăstirii iar icoana făcătoare de minuni de aici o zburat și o ajuns într-un stejar, în pădurile Adamului.
Dar poate cea mai frumoasă poveste este cea a butoiului cu galbeni. Mulți veneau, se-nchinau și strecurau câte un galben prin vrana unei putini de vreo zece deci. Într-o zi tatăl meu, Istrate Vârgolici, a văzut un butoiaș pe firul apei. S-o uitat la el dar când să-l ridice era cam greu și nu l-o putut căra la căruță. L-o lăsat acolo cu gândul să vină a doua zi să-l ia. A doua zi nu mai era, dipăruse! Apa l-o dus și-o ajuns tocmai prin dreptul casei lui Raicu Antonescu, unde stă Tufescu acum. Raicu și-o deschis crâșmă cu gologanii dar nu i-au fost cu noroc. Căci n-o trăit mult și prăvălia stă și acum închisă cu drugul tras la ușă ca un blestem.
Pe timpul comuniștilor, un pădurar din Pupezeni pe nume Năstăsache Costică, un om scund – dolofan și bun la suflet, lumea-i zicea Rânja, și-o făcut bordei și țarc la capre pe locurile astea unde o fost mânăstirea și cimitirul ei. Ei bine, n-o rezistat mult că-ntr-o noapte au năvălit lupii și i-o ucis toate animalele. El s-o apărat cu pușca dar a doua zi nimic nu mai era întreg prin preajmă. Apoi când o aflat c-o fost mănăstire aici, n-o mai îndraznit să mai continue căci era om cu frica lui Dumnezeu.
Eu atât vă spun că mănăstirea Frumoasa a fost aici, știu asta de la bunicii mei Adam și Maghița Dima care munceau terenurile din apropierea ruinelor mănăstirii. Nu poate să se îndoiască nimenea de lucrul ăsta. Mult mai târziu au venit comuniștii și-au luat piatra să facă digurile.
Acum doi ani l-am adus aici, ca și pe dumneavoastră, pe părintele Mihăiță Enache. Și-o făcut slujbă! După atâta vreme o venit un preot și-o slujit la Frumoasa – mare minune! Era ca-ntr-un basm, căci la slujbă au asistat toate gângăniile pădurii. Dac-aș vedea o troiță ridicată, o măsuță și două băncuțe instalate, apoi mi-aș lua și eu o piatră de pe inimă. Mai departe, să facă cine ce o crede de cuviință dar lângă mănăstire o fost cimitir și trebuie pusă o cruce.
Între locul unde erau odată pietrele fundației mănăstirii și cimitirul lăcașului de cult poziționat mai în deal un brâul de pământ ca o veche terasă taie dealul pe o lungime de vreo 60 de metri. Această terasă este singura dovadă palpabilă de suprafață care ar putea marca în zilele noastre existența mănăstirii Frumoasa din Bălăbănești. Acest brâu de pământ este ca un fel de trecere dintr-o lume în alta – de jos, din mănăstire – un pic mai sus, în cimitir. Pân la cer, la Domnul, sunt opriri multe și calea-i lungă.
Text: Florin Munteanu
Obs. Mănăstirea Frumoasa apare deseori sub denumirea Schitul Bălăbănești deoarece a stat la baza formarii satului cu același nume. Satul s-a format în jurul schitului care era localizat într-o zonă retrasă și împădurită.
Leave a Reply