Popasuri de odihnă

A venit, la plinirea vremii, și trecerea durdurii[1] copiilor. Au isprăvit cu școala: toți!

Conu Gheorghe și coana Maghița răsuflă ca după o zi lungă și obositoare.

Gospodăria este singura care mai absoarbe acum grija. Vremișoaia scoate tot atâtea orătănii ca și când avea copiii prin școli. Pentru ea sunt tot copii și se cade, când mai dau pe la căsuța bătrânească, să se găsească de toate, ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Și apoi fără a veni ei la Vicoleni, ce bine le prinde, la gospodăria lor de la Târg, când mama le trimite câte o pasăre, frumos cenătuită, din vreme în vreme.

Vremiș nu mai muncește la țarină, decât atâta cât îi îngăduie puterile lui proprii. A dat aproape tot pământul în parte, la oameni și așteaptă să vină toamna cu împărțeala.

Acum are grija bisericii, în chip deosebit, deși el n-a lipsit niciodată decât pentru binecuvântate pricini.

Are și destulă vreme, conu Gheorghe să-și cerceteze copiii la Târg și mai ales pe cei mai depărtați, din București și de aiurea. Își ia bețișorul, tovarășul nedespărțit de drum, și, fără să-i vestească, îi vizitează. Mult nu-i zăbovește că-i place lui să nu fie nimănui sarcină. Dar cât stă la fiecare este o adevărată grădină ambulantă. Are, cum zice vechea înțelepciune, două urechi pentru ascultat și numai o singură gură pentru grăit. Mai mult îi e drag să asculte. Să afle despre izbânzile alor săi în viață. Să se bucure de roadele lor, pe care abia așteaptă să le povestească, la întoarcere Mamei, adică tovarășei sale de bătrânețe.

Copiii se bucură mult de vizita lui inopinantă. Dar, de cele mai multe ori, fiecare îi poftește pe bătrâni cu prilejul vreunui botez sau a vreunei nunți. Coana Maghița e mai greoaie la drum. Merge și ea, dar rar de tot, la drumuri lungi. Gheorghe Vremiș are procură s-o reprezinte totdeauna și iată-l prezent la toate actele mari din viața familiară a copiilor lui.

Odată, la un Sânt Petru, cu prilejul luării premiilor, Alexei Vremiș, l-a poftit pe bătrân la bucuria primului său copil, premiant de onoare pe întreg liceul.

Folosind împrejurarea aceasta, a vrut să-i facă plăcută surpriza bătrânului, ducându-l seara, să vadă și el un cinematograf. Era cam pe la începutul acestui mijloc de propagandă al civilizației și culturii în Târgul vecin.

Conu Alexei și-a luat jumătatea și pe Fănuț, odrasla sa, împreună cu baba Alexandra, un fel de guvernantă cu ziua. Și uneori cu noaptea. L-a luat deci și pe Gheorghe Vremiș, care mult s-a minunat de priveliștile și de forfota cea din film.

Abia aștepta să ajungă acasă, să istorisească cucoanei Maghița.

• Știi, bre, că Alexei m-a luat de m-a dus la un teatru care n-a mai fost până acum! În sală era întuneric beznă și toată lumina se strângea pe o pânză mare cât peretele, în fundul scenei și pe pânza asta se depăna, cum îi zic ei, un film, o panaramă[2]. Alături de vederi din toată lumea, de părăzi, de giumbușlucuri ca la circ, de urmăriri polițiste poznașe, de oameni de afaceri și de mașini, care umblă nebune, era nemaipomenită mișcare. Pe când priveam și eu la o mașină care venea în goană mare, la vale, acolo pe scenă, aud dintr-o dată pe baba Alexandra, care stătea pe un scaun chiar în fața scenei, strigând cu groază:
• Coane Alexei, ferește băiatul, că dă mașina peste el!

A fost în sală atâta râs și atâtea aplauze pentru spaima grijulie a babei, că am râs până acasă și m-am trezit râzând și prin somn.

• Da ce ți-a venit babo să strigi din toți bojogii, am întrebat-o eu, pe drum?
• Da cum era să tac, coane Gheorghe, când am văzut nătimala[3] aceea luând-o drept spre Fănuță?

De câte ori merge la poftirea unuia și a altuia, conu Gheorghe este un minunat prilej de înveselire și de interes, pentru oaspeții care se găsesc în fața acestui bătrân simplu după vorbă, după port, dar plin de frumusețe sufletească, plin de sănătate arhaică și cămăraș de experiență, de sfat, de îndemn folositor.

La nunta fetei cele mari a lui Păluț, la București, a avut ocazia să stea la masă cu toate mai-mărimile vremii.

O noapte întreagă a istorisit acasă, coanei Maghița, cum a văzut, ce a vorbit cu Nicolae Iorga, cu Nicolae Titulescu, cu Iuliu Maniu, cu Trancu-Iași, cu Bazilescu și alte mari căpetenii politice și învățătorești.

• Avea, bre, bărbosul acela de Iorga niște ochi, care mi-au sfredelit sufletul. M-a descusut despre trecutul meu și al neamurilor noastre și parcă citea prin hrisoave despre rândurile de oameni dinaintea noastră, găsind că după cele ce vede și cele ce știe, noi suntem urmașii nu știu cărui boiernaș, cinstit cu moșie dată de către Ștefan cel Mare însuși, pentru mari isprăvi în vremuri de restriște.

Cu toți mesenii am schimbat vorbă. Că, nu știu ce aveau toți, trăgeau către mine, de parcă eu ași fi fost mirele sau mireasa. Unii mi-au strâns mâna, cu atâta putere, de parcă  ar fi vrut să spuie că sunt fericiți să se hodinească privindu-mă.

Și conu Gheorghe își aduce aminte fel de fel de amănunte și la ceasurile trei noaptea, când nu-i mai prinde somnul, după cântatul cocoșilor, deapănă, pe întuneric, coanei Maghița, sculul amintirilor uitate și care nu se mai isprăvesc.

Au început a trăi din trecut! Istorisesc – și unul și altul – cele în legătură cu cioporul lor de copii.

Bucuroși, când pot să le vină oaspeți, ei îi rețin cu cele mai noi știri pe care le-au auzit de la domnul Iuliu Maniu ori de la domnul Nicolae Titulescu personal.

Au trecut ani de zile și ….. tot știri noi sunt.

În sat schimbă mai des vizite cu părintele Constantin, sau, cum îi zic ei și satul întreg popa Constantin. În viața lor acest străjer al legii lui Dumnezeu, are un loc aparte. Fără el, nimic nu se face în casa lor. El le e duhovnic, el le e prieten, el le e rudă de aproape, el le e totul. Și părintele Constantin stă și aproape.

Sfinția sa știe despre lume ceeace află de la Gheorghe Vremiș și de la coana Maghița, ori de la copiii lor, când vin pe acasă și care, măcar din trecere, se abat să sărute mâna lui moș popa. Și mai știe despre ce-i mai nou în lume , din Universul când se întâmplă să le cadă în mână. Atunci se așează tacticos părintele pe scaun, pune iavașaua[4] pe vârful nasului și citește, cam cepeleag, fiindcă nu mai are dinți, de aude și țaca[5] Marghiolița, preoteasa.

• Da, unde-i Craiova aceea, bre, îl întreabă mirată preoteasa, auzind nu știu ce nelegiuire mare s-a petrecut în urbea Banilor.

Și popa Constantin, citind înainte, nu vrea totuși să lase fără răspuns întrebarea jumătății sfinției sale.

• Ia în colo, bre, și arată cu piciorul spre apus, fără să se oprească din lectură.

1. X) Capitol extras din volumul în manuscris (nepublicat) a lui I. Gr. Oprișan intitulat “Gheorghe Vremiș” – Monografia spirituală a unei familii de răzeși moldoveni. E voprba, în realitate de familia lui Gheorghe I. Tașcă din satul Bălăbănești, judeșul Tutova, folosind nume schimbate, dar zugrăvind stricta realitate.

Satul Vicoleni este satul Bălăbănești.

Coana Maghița este Marghioala Ghe. Tașcă

Alexei este avocatul Ștefan Ghe. Tașcă din Bârlad.

Păluț este profesorul universitar Gheorghe. Ghe. Tașcă

Fănuț este Miron Șt. Tașcă (Nelu) devenit inginer.

Popa Constantin este preotul Constantin Vârgolici, iar preoteasa este Marghioala Vârgolici, sora lui Gheorghe I. Tașcă.

Târgul din apropiere este orașul Bârlad.

Fiica cea mare a lui Păluț, la a cărei căsătorie a participat bătrânul Gheorghe I. Tașcă este Elisabeta (Floricica) măritată cu Eugen Filotti, pe atunci la Direcția Presei din Ministerul de Externe, devenit apoi ministru plenipotențiar al României la Ankara, Atena, Sofia și Budapesta.

 

[1] Regionalism cu sensul de zbucium, agitație, griji … ale părinților pentru odrasle până la întemeierea propriilor familii.

[2] Regionalismul cuvântului panoramă.

[3] Conf. DEX, natimálă s.f. (reg.) namilă, matahală, arătare.

[4] Conf. DEX, ochelari cu lentilele prinse între ele de un arc.

[5] Conf. DEX, țâțacă, țâțace, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui țață. – Țață + suf. -acă.  Aici, I. Gr. Oprișan utilizează forma prescurtată a diminutivului țâțacă.