Omul cel mai luat în seamă, din satul Vicolenilor, este “Gheorghe a Popii”, sau, pe numele lui, Gheorghe Vremiș.
Fecior de preot, el s-a ținut de tradiția bătrânilor: cine pleace mai de dimineață, mai departe ajunge. Când și-a pus în minte să se însoare, abia împlinise 19 ani. Ochii i se orientaseră pe o fetișcană, tot din Vicoleni, care era mândră-coz. Avea și ea 17 anișori rotunzi. Inima îi dădea gheș. Părinții nu s-au împotrivit. Și încă într-o duminică din toamna acelui an, când pășea în țară întâiul rege al României, cei doi tineri luau, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, jugul căsniciei.
Pe atunci nu se pomenea rușinea “căsătoriilor de probă”. Tinerii, mai osebit, când aveau din prima clipă blagoslovenia părintească, plecau la isprava asta cu viziunea puternică a vieții, care “cântă luptând și luptă cântând”, cum spunea Vlahuță la nunta lui Octavian Goga. Au pășit, deci, cu îndrăzneală.
Așadar erau tineri de tot, când intrau în bisericuța satului, să primească inel de aur în deget și cunună pe cap. În momentul acesta solemn ei căpătaseră ceva din răsfrângerea maturității.
Sfântul Procopie , patronul de totdeauna al căsătoriților, un tânăr ca și Gheorghe Vremiș, îi privește din peretele din dreapta , veșnic tânăr. Atâtea rânduri de tineri, care au trecut prin fața icoanei lui, au îmbătrânit. El a rămas ca o strajă a tinereții, ca o floare a primăverii veșnice. E mângâietor să-l privești ca pe o santinelă a bisericii, care primește pe tineri, îi introduce în sfânta taină și le vorbește despre tinerețea cea neîmbătrânitoare a sufletului, care face baia aceasta.
Numai sub binecuvântarea lui Hristos și a Maicii Sfinte, este cu putință ca “vinul tinereții”, “vinul cel bun” să rămână până la sfârșit!
Gheorghe Vremiș are ținută de împărat … L-a văzut undeva într-o icoană pe David, tot așa de tânăr, cu coroană de împărat.
Tovarășa lui și ea împărătiță, poartă straiul vremii: malacov. Cuprinde spațiu mare. Așa se cade împăraților. Ziua nunții, ziua încoronării, o zi împărătească în viața omului.
Când începe slujba, părintele cel bătrân a uitat să ridice candela din fața ușilor împărătești. Face cuiva semn s-o ridice, pe scripetul ei. Omul, nepricepându-se cum s-o ridice, trage sfoara cam repede și, când candela ajunge la înălțimea obișnuită, se învârtește în jurul ei de o sută de ori, cu iuțeală amețitoare, împrăștiind, într-o irizare de frumusețe de basm, undelemnul cel sfânt peste cuprinsul bisericii în sărbătoare, peste tinerii în ținută de primăvară solemnă, peste prestolol nunții.
Acesată mireazmă cerească a fost pentru el semn de binecuvântare din plin. Niciodată nu se mai întâmplase așa ceva în Biserica Vicolenilor. Dacă, din nepriceperea cuiva, sau dintr-o atingere greșită, se vărsase uneori candela peste cineva …. nu fusese semn bun. Haine pătate și supărare berechet. Acum însă parcă o mână nevăzută, din cer, a luat o pompă, din acelea fine de parfum și l-a irizat, ca pe o mireasmă împărătească, peste cuprinsul de duh al Bisericii. Nu stropi de ploaie s-au revărsat, ci adieri diafane de vânt ceresc. Chmări de departe din vremuri patriarhale, pluteau în aer.
Tinerii începeau așezământul vieții, sub acest semn ceresc ……..
Pe lângă căsuța lor de zestre, tata popa le dăduse doar o carte cu scoarțele de piele: psaltirea. Poate la început, tinerii n-or fi priceput tâlcul acestui dar, care avea să fie zestre sufletească a lor. Când au deschis-o întâia dată, cartea s-a desfăcut la pagina în care se scrie despre pomul “sădit lângă un izvor, care își dă rodul la vreme, ale cărui frunze nu se vestejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit”.
Părinții fetei le dădeau tinerilor 30 de fălcii moldovenești de pământ arabil, o vie, o bucată de pădure și un hartal de șes, pentru cositură. Precum și vitele necesare. Adicăo zestre răzeșească.
Tinerețea lor curată, viguroasă, entuziastă a odrăslit douzeci de vlăstări.
Răzeșul Gheorghe Vremiș, cu jumătatea sa, coana Maghița, stau în fruntea vredniciilor. Au adus pe lume douăzeci de copii, dintre care răspund la apel:
Zece în cer și zece pe pământ !
Rodnicia aceasta nu s-a oprit decât atunci când coana Maghița a împlinit 50 de ani. Aici a pus hotar. Că, va să zică, nu stă frumos să vină în concurență, la vârsta asta, cu fetele ei. S-au înțeles cu conu Gheorghe, să fie de acum înainte ca doi frați și mulțumind lui Dumnezeu pentru binecuvântarea cu care le-a umplut casa, au pășit mai departe, spre purtarea de grijă a copiilor, încă mici, ducând până la sfârșit misiunea pe care le-a încredințat-o, din cartea sfântă preotul, la taina cununiei.
Gheorghe Vremiș și-a crescut copiii cu “pedagogia” autorității unui adevărat “pater familias”. Carte multă nu știa el, ca să întreprindă cercetăridespre felul cum se purtau strămoșii români ca părinți de copii. Dar avea o intuiție sigură despre autoritatea părintească și despre virtuțile de tata, care întăresc în inimile copiilor asemenea autoritate.
Iar toate aceste virtuți se strîngeau mai osebit în jurul pildei, pe care trebuie s-o dea cu însuși viața lui. Pe Gheorghe Vremiș nu l-a arătat nimeni niciodată cu degetul în nici o privință. De la început și până la sfârșit : om drept în tot ce spune și în tot ce face și om cinstit din creștet până în tălpi. Băieții vedea zi de zi aureola în care plutea viața lui. Și se mândreau tare mult cu acela de care se mândrea satul întreg.
Îi vedea pe săteni alergând la părinții lor pentru a le boteza și a le cununa odraslele. Conu Gheorghe – totdeauna la unison cu tovarășa sa – nu le sta împotriva consătenilor, decât atunci când erau niscaiva oameni de nimic. De aceea satul Vicolenilor e plin de fini și de fine de-ale lui.
– Săru-mâna nașule !
– Să trăiești finule !
De-ai fi mers așa, într-o doară, cu el pe ulițele satului, te-ai fi minunat cum de-i ieșeau în cale numai fini și cumetri.
Finii aceștia și mai osebit finele vin destul de des să-l viziteze pe nașul, dar mai ales când știu bine că găsesc acasă numai pe nașa. Că întotdeauna nu ies cu mâna goală. Coana Maghița nu se simte fericită decât atunci când împărțește din bunătățile sale celor ce-i calcă pragul. Cu dânsa s-a împlinit din prima vorbă : “de unde dai, Domnul să-ți dee”.
În vârsta cea de sub 7 ani, tatăl, un fel de ministru al “trebilor din afară”, nu s-a amestecat nicidecum în “trebile dinăuntru”. Uneori se întâmpla, când se ajungeau copiii unul pe altul, nicisă-i cunoască pe nume, care ți cum îi cheamă. Mai ales pe când era perceptor, însărcinat cu strângerea dărilor în alt sat. Întreba numai pe “ministrul trebilor dinăuntru” :
– Da aista, care-i, bre ?
Înăuntrul vârstei celor șapte ani, “lucra” numai mama. Pe marele Pestalozzi ea îl cunoștea de-a firapăr, că auzea mereu de la copiii cei mai mari, când veneau în vacanță și-i vânturau toată vremea numele și preceptele.
Dar “pedagogia ei” întrecea pe a vestitului educator. Dragostea ei de mamă și “autoritatea” ei, niciodată nu veneau în conflict. Că ea iubea și când bătea cu “lopățica”. Bătaia ei ar trebui brevetată. Se făcea vinovat un “supus” din regatul ei, de o călcare de poruncă, ori de cine știe ce năzdrăvănie, care provoca ruperea relațiilor de pace în casă … o, atunci, “matroana” nu se supăra nicidecum și nu aplica de îndată “constituția”. Ci numai poftea, la timp potrivit – când plecase orice mânie din suflet – cu un calm, pe care nici Pestalozzi nu l-ar fi avut poate, să-și primească răsplata. Era o invitație diplomatică la o “porție de bătaie”. Dar să fi poftit să nu se înfățișeze împricinatul sau împricinata la divanul de judecată! Se așeza, tacticoasă, pe un scăunaș, cu “sfântul Nicolae” în mână și, fără a-și pierde o clipă liniștea, bătea, așezat, “ca la fasole”, cum se spune, gospodărește, așa ca în glumă, cu vorbă blândă, până ce vinovatul sau vinovata făgăduiau solemn să n-o mai supere.
Dacă băieții, care se întâmplau să fie acasă, erau mai mult ai câmpului, fetele erau mai mult ale casei. Avea coana Maghița un talent deosebit să le învețe arta gospodăriei. Pe fiecare, la rând. Cea mai mică servește pe cele mai mari. Mama nu se scoală niciodată de la masă. Vor fi învățat ele, prin cele școli, lucruri de mare folos, dar, ceeace le-a dat acasă, coana Maghița a rămas temeiul vieții lor.
Și acum se uită cu jind la “schiptrul” ei de pe prichiciul bucătăriei. Biata lopățică de tei, cât se grozăvea ea odinioară, când își împlinea slujba, “la dregătorie”. Numai “cenușăreasa”, cea din urmă odraslă, cât ar putea spune despre porția reglementară, pe care o încasa de obicei în marțea Paștelui, când erau multe de făcut în gospodărie, pentru că striga :
– Nu-i dreptate, Mamă !
Ce era să spună și ea, biata fată, când ea trebuia să le servească pe toate, pentru că era cea mai mică?
Firește, când era vorba de plecat la școli, când se isprăvea atribuția ei dăscălicească, cine petrecea cu lacrimi, până la poartă, pe copiii Mamei ?
Deîndată ce intrau în vârsta școlii – și mai ales a celei de la târg – abia atunci începeau să-și exercite “competența” conu Gheorghe. Doar o vorbă de-a lui, însoțită de o privire străbătătoare, atingea ca o sută de lopeți de-ale coanei Maghița.
– Învățătură și bună purtare ! M-ai auzit ?
Acestea erau de despărțire și catehism care au răsunat în urechile băieților și fetelor lui Gheorghe Vremiș toată viața.
Aspru era, dar nicidecum ursuz și neînțelept. În asprimea lui, Dumnezeu avusese grijă să pună o doză bună din undelemnul dreptății și iubirii celei tainice a părintelui, care-și sărută copiii numai în somn. Lui nu-i plăcea de acei părinți, ce se duc la școli numai când își înscriu copiii, când îi iau sau îi duc în vacanții, ori pe la examene. Nu tot așa facea conu Gheorghe.
Când le era copiilor lumea mai dragă, atunci se pomeneau cu el în clasă. Și n-a pregedad niciodată să arate chiar în fața autorităților școlare, că “autoritatea” lui este în obârșie divină, că adică e ruptă din rai.
Odată, s-a dus să ceară socoteală profesorului de matematică pentru un cinci, pe care-l descoperise în carnetul de note al unuia din odraslele lui. Intră în cancelarie, cu adânc respect pentru instituție și – cu stăpânire de sine, în cuvinte de bun simț înnăscut – își arată nemulțumirea lui.
– Știi una, domnule, îi zice dirigintele, tot e recreație acum, să mergem într-o doară în clasă.
Profesorul mergea înainte, iar el, cât colea după dânsul. În clasă, un praf ca la aria lui, când vântura grâul. Un iad de strigăte și de hârșieturi de bănci. Iar pe catedră, călare, în plină vervă, chiar pramatia lui. Și ce necăjit a plecat, cu coada biciului ruptă și căciula turtită să spună și nevestei isprava. Nu și-a cruțat niciodată odrasla.
– De ăștia-mi ești, jupân Spirache ?
Și până a nu o lua din loc, băiatul, care încremenise ca o statuie, în fața acestei neașteptate vizite, tata rupsese coada biciului constituțional.
– Să poftești să-mi vii și altă dată cu cinci la matematică !
Supraveghind de aproape pe toți, oriunde s-ar fi găsit, i-a îndrumat statornic, cu răbdare de răzeș, care știe ce vrea, spre lumină, “tot mai multă lumină”.
Cu unii și-a ridicat mai lesne sacii în car. Cu alții a trecut și “prin foc și prin apă”, fiind dați afară dintr-o școală și mutați în alta pentru vre-o trăznaie copilărească, pentru o țigară, pentru citirea jurnalului, ori pentru niscava note rele repetate. Până n-a văzut, negru pe alb zapisul isprăvitului, nu s-a lăsat. Nici o trudă nu i s-a părut prea mare ca să-și scoată băieții “în rândul oamenilor”.
Așa a ridicat el la treptele de dascăl la cea mai înaltă școală din țară, pe unul dintre feciori, pe Păluț, dascăl de școală secundară pe altul, apoi pe altul avocat, pe altul inginer.
Fetele – și ele – au ajuns profesoare sau bune gospodine, aproape toate cu învățătură de la școli practice din țară și chiar din străinătate.
I-a ridicat pe toți și i-a așezat pe toți la casele lor. Fetelor le-a dat, pe lângă școală, câte cinci hectare de pământ. Băieților, pe lângă carieră, le-a lăsat la fiecare pământ din pământul pe care a trudit toată viața Gheorghe Vremiș.
Pentru el, școala și biserica nu sunt două vorbe goale, ci însăși oglinda în care se răsfrânge fața lui Dumnezeu pe pământ, ca să nu rămână nici un suflet pârloagă. De ogor părăginit și de copil ne dat la învățătură să n-audă.
– Auzi dumneata, mustra într-o zi pe Oșanu, să crești un văcar mai mult în sat, în loc să-ți scoți copilul la cinste ?
Iar în altă zi, lui Ștefan Borza, cu care avusese de furcă o viață întreagă, până să-l facă a se așeza, cu temei, pe muncă cinstită :
– Ce bine-ți șade, să nu te mai văd în “gura iadului”, ci ascultând de cele veșnice în fața altarului !
Și dacă pe alții s-a trudit el să-i îndrepte pe calea luminii, cu atât cugeta el mai mult că trebuie să se îngrijească a da el însuși pilda cea bună.
Îi mai ziceau cîte unii :
– La ce bun atâția copii pe care i-ai luminat, dacă în toiul bătrâneților nu-i cine să-ți aducă un pahar de apă… ?
Da și el :
– Bine e să vezi în ceasurile sfârșitului că pe urma ta nu suflă vântul a pustiu în bătătură. Dar și mai bine e să poți închide ochii liniștit, la gândul că în lanurile viitorului, vântul acesta o să întâlnească spicul cel greu, nemălurat, al ostenelilor tale. Și slavă Domnului, eu pot să plec cu încredințarea aceasta!
Notă 1 x) Capitol extras din volumul în manuscris (nepublicat) a lui I. Gr. Oprișan intitulat “Gheorghe Vremiș” – Monografia spirituală a unei familii de răzeși moldoveni. E vorba de familia lui Gheorghe I. Tașcă din Bălăbănești, jud. Tutova.
Vicoleni este Bălăbănești. Spirache e Constantin Tașcă devenit profesor la Bârlad. Păluț e profesorul universitar Gheorghe Tașcă.
Nota 2 Acest text a ajuns în fața cititorul datorită strădaniilor prof. Nicolae Pământ care, de-a lungul timpului, a adunat și păstrat cu sfințenie, multe documente și însemnări despre istoria satului Bălăbănești și a răzeșilor bălăbăneșteni. Textul a fost transcris în format electronic, păstrându-se forma autentică, de Florin Munteanu.
Leave a Reply