Astăzi, după ce pleacă mama la bunica Maria, mă duc în salcâmii uriaşi ai lui bădia Iancu Cujbă, de la vale de noi. Nu cred că mă vede când oi sări gardul, fiindcă-i duminică, e amiaza mare, şi se hodineşte şi el, că-i rupt, de muncă, după o săptămână la via ceapeului. Şi nici mama nu cred că se întoarce aşa repede, că Rădeştiu-i la doi-trei kilometri, nu la o azvârlitură de ţurcă. Mă duc în salcâmii ăştia, fiindcă n-am mai fost de mult în ei, cu ei, pentru ei… de când am ucis pasărea aceea galbenă cu verde, sau verde cu galben… şi am umblat cu ea pe drum, până m-a văzut mama şi mi-a dat chelfăneală de cheltuială pentru toate păsările din toţi salcâmii din lume. Din lumea mea, adică!…. Zis şi făcut, nu? sigur că da! iată, sar peste gard, trec prin vie şi intru în pădurea mică, dar cu salcâmi până la cer! ori, cel puţin, aşa mi se par mie! că io-s aşa mic la statură, încât, când visez, mă caută mama cu lumânarea printre firele de trifoi şi abia mă află dormind sub căldura şi sub umbra şi sub grija unei aripe de fluture!… Zis şi făcut, nu? sigur că da! iată, mă aşez sub salcâmul fără pasărea aceea galbenă cu verde, sau verde cu galben… nu mai ştiu… şi încep să mă uit în sus, în sus, în sus!… Brusc, o rază infinită şi curbă îmi perforează retina de plod năuc şi naiv, ori mi-o duce în altă parte, ori mi-o închide aici şi mi-o deschide dincolo!… Dincolo-i aproape ca dincoace! sunt exact în aceeaşi pădure, sunt exact sub acelaşi salcâm, dar nu-mi vine să cred că sunt aşa de înalt! şi tot la fel de singur! însă nu mă uit în sus, ci numai în jos, numai în jos! în genunchi mă uit şi umblu! şi am o lumânare aprinsă! şi caut, şi caut! şi nu-mi vine să cred că nu găsesc! şi, tot căutând, ajung tocmai la marginea pădurii, sar gardul şi continui să duc lumina lumânării prin iarbă, prin tufe şi spini, prin râpile fabuloase ale trecutului din prezent, prin hărmălaia prezentului din trecut… doar-doar voi afla ceea ce caut cu atâta osteneală şi înverşunare, doar-doar voi reuşi s-o văd pe mama cum mă caută cu lumânarea şi mă găseşte sub aripa aceea de fluture!… Brusc, o înfiorare infinită şi curbă mi se aşează pe umărul mâinii cu lumină! nu pot vedea înfiorarea, dar o aud! e pasărea aceea galbenă cu verde, sau verde cu galben… şi aud: “degeaba cauţi, degeaba nădăjduieşti, degeaba faci scrum din lumina acestui suflet, din sufletul acestei lumini! n-ai s-o mai găseşti niciodată pe maică-ta!”… Brusc, deschid ochii… trec peste gard şi o văd pe mama de vorbă cu bădia Iancu… aşa, parcă n-ar fi fost nimic!…
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply