Pierde-vară

[Există întotdeauna o sărbătoare pentru cei ce trândăvesc.]
Teocrit – Idile

 

– Scoală mă, că-i soarele sus şi te râde tot satul! Scoală că te răsclocesc!  … ţipa o bătrînă în colţul casei către băietanul ei!

Băietanul  dormea adânc, sforăind zgomotos de se cutremuram furcile la chiler! Somnul dulce de dimineaţă îi pria de minune. Nimic nu-l clintea din ogheal nici chip.

Dis de dimineață, bătrâna cu găleata plină cu lapte cald  în mâna vorbea singură la pereţii scorojiţi de var. Se-nvârtea pământul cu ea, alergând dintr-un colţ în altul al  ariei, când după găini – când după vaci, … când la porci – când la cloşti, parcă intraseră zilele-n sac căci toate trebuiau rostuite şi orătăniile hrănite.

Scoase vacile pe poartă la rând, apucă  o ola de lut dintr-un par şi porni hotărâtă spre chiler. Strecură laptele din găleată, puse oala plină ochi la fereastră, mai umplu una iar restul laptelui îl răsturnă într-o cutie metalică, unui motan amârât ce-și aștepta cuminte porția. După ce termină cu laptele, se aşeză tăcută pe prispă cu o găleată de știuleți în față. Apucă o mâță de la coarda chilerului și începu să curățe păpușoi. I-ar fi zdrunicat în chiua veche de lemn, ar fi mers mai repede, dar nu mai avea putere s-o mânuiască și nici s-o scoată afară din gura gârliciului. De chilug nu mai știa nimic. Îl împrumuta-se în sat. Uitase la cine și de câteva săptămâni nu venise nimeni să i-l întoarcă. C-așa-s unii vecini, le vine bine când le dai dar de adus înapoi mai rar, ba se fac că uită, ba cred c-ai uitat tu și se capătă cu lucrul gratis și tot așa, numai oameni să nu fie.

– Au apus vremurile când omul avea cuvânt, își zise bătrâna continuând să desprindă grăunții de pe știuleții lungi moldovenești. Mai avea de făcut o găleată. Cei doi saci de iută erau aproape plini și gata de dus la moară.

Dinspre chiler nici o mișcare. Băietanul dormea dus și nu l-ai fi trezit nici cu pușcoiu.

– Necăjită bătrâna intră peste el și-l luă la trei-păzește! Nu ție rușine măi Pierde-vară!! Eu, femeie bătrînă, mă scol cu trei ceasuri înaintea ta! Soarele-i sus și tu, tu …  tot în ogheal stai! O să te mănânce ploșnițele că nu te mai saturi de somn! Mâine-i sărbătoare și nu merge moara! Ai păpușoi în coșar și tu mergi cu ciurul prin sat după făină?!

– Pleacă la moară! … dacă vrei să scapi astăzi de sapă! Vezi că te-așteaptă calu-n poiată. Să se scoale taică-tău din mormânt să-ți macine?! Dacă trăia, rupea jărdia de tine. De la o vreme îți faci de cap și numai mânat de la spate mai faci câte ceva. Nu vezi că trece vara și tu n-ai un vreasc în ogradă?! N-ai adus o cărucioră de fân pentru animale și toamna-ți bate la ușă! Ce-ai să le dai la iarnă să mănânce?!

Băietanul nu răspunse. Strigătele ei se strecurau cu greu prin urechile lui profund ceruite. Luat pe sus de bătrână, făcu ochii mari, se întinse lung și se așeză preț de câteva minute bune pe marginea patului cu capul plecat. Băuse cam mult cu-o seară-nainte. Soarele puternic îi necăjeau ochii pe jumătate închiși. N-avea țigări și nici un chef să-nhame calul.

Se ridică greoi din pat și, plictisit de ocara mumăsei,  porni agale spre poiată. Luă căpăstrul din cui și-l puse pe capul calului mângâindu-l îndelung pe gât. Îi trecu capul prin ham așezându-i-l  cu grijă pe spate, îi scoase coada peste breteaua lată din spate și ieși cu el afară. Îl împinse cu greu între cele două huble pe care le legă bine de ham cu niște bucăți de iușcă gri, prinse lanțurile în cârligele metalice din fața pomostinei și trase căruța în arie unde doi saci greoi sprijiniți de gărdișor așteptau să fie urcați în căruță. Îi încărcă, aruncă – pentru cal – câțiva știuleți din coșar în coș, propti scândura-ntre scoarțe și porni fără nici o tragere de inimă spre moara din Bălășești.

– Oi măcina eu pân diseară, ce-atâta zor! … de mâncat, n-am mâncat dar o mahorcă m-ar liniști își zise el, uitându-se atent din căruță după vreun chioștoc mai acătării.

Tare se mai grăbește lumea în ziua de azi. Muncesc toți degeaba! Au înnebunit! Și-așa nu plouă! Te uiți la ei, când la deal – când la vale, să care, s-adune, să facă, să dreagă … parcă ar lua dincolo ceva cu ei?! N-o luat nimic Ceaușescu, d-apoi noi amărâții?! Bine că mâine vine Sf. Ilie! S-or mai liniști și ei, doar n-or fi nebuni să meargă la prășit!  Să mai asculte și de bătrâni căci pagubă mare are să fie! …   iar dacă ne mai dă Dumnezeu și vreo două zile de ploaie, apoi de luni încolo ne-om apuca de lucru.

Florin Munteanu