Pe urmele bălăbăneștenilor – criticul literar și publicistul Raicu Ionescu-Rion

Raicu Ionescu-Rion (n.1872 Bălăbăneşti, jud.Galaţi – 4 octombrie 1895), critic literar şi publicist, militant socialist, adept şi propagator al marxismului. Lucrările sale mai importante au apărut în culegerile „Scrieri literare ”(1895), „Scrieri” (postum, 1972), „Arta revoluţionară” (postum, 1972).

În rândurile ce urmează vă prezentăm secvențe din viața și opera criticului și militantului socialist Raicu Ionescu-Rion realizată de antropologul, adept al sociologismului, Henri H. Stahl.

Fiu de ţăran sărac din Tutova, a fost unul din cei mai reprezentativi socialişti ieşeni ai anilor atât de puţini câţi i-au fost daţi să-i trăiască.

Încă din liceu, participant activ la mişcarea socialistă, Raicu Ionescu-Rion a dat dovadă unei precocităţi intelectuale demne de toată mirarea; erudiţia pe care şi-a putut-o strânge în câţiva ani este surprinzătoare. De la el, mişcarea ştiinţifică a sociologiei româneşti ar fi fost în drept să aştepte opere de maturitate, care însă nu au avut timpul să vină.

Temperament frământat, dar aceasta nu rezultă din scrierile lui; mãrturisirea lui D. Ibrăileanu, care i-a fost coleg de şcoală şi prieten intim e tulburătoare. S-ar părea că au existat unele ispite ale lui spre gândirea anarhistă narodnică, lucru firesc dată fiind atmosfera intelectuală a Iaşilor din acea epocă, de direct contact cu revoluţionarii emigraţi din Rusia. Ibrăileanu spune că de polemicile lui cu anarhismul lui Stirner, Rion „avea nevoie pentru a se apăra de stirnerismul care mijea întrânsul”. Fapt este însă că Rion a păşit ferm şi foarte curând spre o concepţie marxistã, pentru care a dus o luptă propagandistică inteligentă.

Adept al lui Dobrogeanu Gherea, Rion a fost preocupat în special de probleme de sociologia artei, Ibrăileanu marcând faptul cã „Raicu s-a ocupat de artă, explicând-o sociologic”, însă şi din punct de vedere etic, „într-o concepţie care se împacă cu idealul nostru” (Ibrăileanu era încă la acea vreme socialist), acela de a „împrăştia iubirea de om”.

Raicu are şi în sociologie o poziţie a sa, nu lipsitã de interes. De fapt, el gândea într-o vreme când partidul socialist democrat, abia închegat (1893), era solicitat de către partidele burgheze radicale să se uneascã cu ele, dat fiind că aveau în comun multe din punctele lor de program. De această problemã se va ocupa şi Gherea în polemica sa cu „tinerimea generoasă”, care va dezerta curând din partid înscriindu-se în partide burgheze. Faptul încă nu se consumase la vremea când scria Rion, totuşi punctul său de vedere este clar: există puncte comune în programul socialist şi cel al radicalilor. Deosebirea între ele rămâne totuşi întreagă, dat fiind că radicalii voiau ca prin reforme sã consolideze regimul burghez, pe când Raicu lupta pentru o viitoare societate socialistã.

Astfel, radicalii (Vintilă C. A. Rosetti de pildă) voiau ca ţăranilor să li se dea în continuare dreptul la folosinţa pământului, însă nu sub formã de împroprietărire ci de arendare de lungă durată, astfel ca şi „însurăţeii” (de fapt lipsiţi de drepturile lor tradiţionale în urma legii din 1864) să poată căpăta pământ de lucru. Raicu e de pãrere că partidul socialist, măcar că a înscris şi el în programul său arendarea pe lung termen a pãmântului către ţărani individuali şi sindicate de muncitori agricoli, se deosebeşte de cel radical prin faptul cã tinde spre colectivism, socotind că, în final, proprietatea privată este condamnată să dispară, pentru a fi înlocuită cu o comună socialistă.

Analiza sociologică pe care o face Rion e semnificativă: el arată că România nefiind industrializată, ţăranii nu au posibilitatea de a se angaja în industrie, astfel că problema lor rămâne tot în legãtură cu boierul care stăpânea pãmântul, de la care voiau şi ei să obţinã o oarecare parte. Raicu nu avea prea mare încredere în posibilitatea noastră de a crea o industrie. Desigur, singura cale, ar fi fost de a restabili echilibrul social prin dezvoltarea unei industrii mari, „dar dezvoltarea unei astfel de industrii nu prea se poate spera în ţara noastră, concurenţa industriei strãine este o piedică prea grea. Rămâne deci pentru noi, socialiştii români, mai mult decât pentru alţii, sã ne angajăm mai de aproape de contradicţiile economice născute din agricultură”.

Dar adaugă el, „dacă, pricepând bine încotro merge evoluţia generală, vom trata chestiunea agrară în sensul acelei evoluţii, nimeni nu va avea dreptul să ne zică cã nu ne facem datoria de socialişti. Căci mai întâi de toate, socialist înseamnã pregătitorul unei noi forme sociale; şi oricât de departe am fi nevoiţi sã lucrăm pentru acea formă socială, tot socialişti rămânem”.

Ca atare, primind deocamdată soluţia arendării pe lung termen, nu înseamnă că socialiştii nu ar lupta împotriva proprietăţii individuale căci „nu-i nici o împiedicare pentru evoluţia generală a societăţii dacă, măcar pentru o bucată de vreme, vom lucra pentru o burghezire a societăţii noastre semifeudale”.

Soluţia arendării o pot deci urmări şi radicalii burghezi, însă socialiştii nu urmãresc întãrirea proprietăţii private individuale ci o admit ca fază de trecere, atâta vreme cât agricultorii şi meseriaşii nu pot deveni proletari industriali.

În tot cazul „a-ţi închipui că cu oricâte mãsuri ai lua într-o societate întru totul supusă legilor economice ale societăţii capitaliste, ar mai putea trãi o proprietate rurală mică, ba încă a lua toate mãsurile pentru a o susţine, este nu numai o greşeală de economie politică, dar – să nu se supere radicalii – e şi reacţionarism”, tot atât de limpede ca şi de pildă gândul lui Carp de a întemeia o industrie în forma breslelor, căci „dezvoltarea socială se face pretutindeni în acelaşi chip”; breslele s-au desfiinţat în occident şi ele se vor desfiinţa şi la noi

Autor: Henri H. Stahl – „Gânditori și curente de istorie socială românească”, cap.VII – „Curentul gândirii socialiste”