Pe urmele bălăbăneștenilor – Profesorul centenar Maxim Iancu (1911 – 2012)

Profesorul centenar Maxim Iancu (1911 – 2012) 

Autor – Dr. Varvara Mircea, Prof. univ. asociat, Universitatea ” Al. I,. Cuza” din Iași – Facultatea de Biologie

Abstract. The article is a tribute to the professionalism but also to the mentor who was the Geography professor Iancu Maxim for his students, during his teaching at Pedagogical School in Bârlad, between 1947 and 1950. The further development of the former professor Iancu Maxim was dedicated to field research in the Office for Soil and Agrochemical Studies in Iasi. Based on established relations in time between the former student and his mentor, ties continued and lasted over the years. The centennial professor Iancu Maxim has worked extensively on a volume that has been unanimously welcomed, in which he the described the Romanian ethnogenesis in a historical geography approach.

Am onoarea şi privilegiul ca, în cele ce urmează, să prezint unele aspecte şi realizări din viaţa profesorului de geografie Maxim Iancu, de la Şcoala Pedagogică din Bârlad, între anii 1947 – 1950. Prof. Maxim Iancu s-a născut în comuna Bălăbăneşti, judeţul Tutova, actualmente în judeţul Galaţi, în ziua de 17 septembrie, 1911. Zestrea ereditară a moştenit-o de la părinţii săi, Neculai si Criviţa Maxim, ţărani gospodari moldoveni, care au adus pe lume patru copii, până în preajma primului Război Mondial: doi băieţi şi două fete. Tatăl său a avut trei domenii de activitate: munca la câmp, construirea de case şi repararea roţilor la căruţele gospodarilor. Copilăria i-a fost profund marcată afectiv de două evenimente dureroase, pricinuite de război. La vârsta de 34 ani, tatăl a fost concentrat, iar acasă, mama (32 ani) a rămas cu patru copii: Ion (şapte ani), Iancu (cinci ani), Elena (trei ani)) şi Profira (un an).

Războiul a adus moartea, pe front, a tatălui său, iar cele două surori, Elena şi Profira, au decedat din cauza tifosului exantematic. După aceste nenorociri, mama a rămas singură să conducă, să întreţină şi să educe pe cei doi copii care au supravieţuit. Ea le-a mărturisit, mult mai târziu, că n-a mai dorit să se căsătorească şi să aducă pe lume şi alţi copii, ci s-a dedicat creşterii şi educării lor. Profesorul îşi amintea că în vecinătatea casei lor trăia o famile cu mama văduvă şi doi băieţi, care se certau mereu de la împărţirea pământului. Acest aspect negativ a determinat-o pe mama lor să ia o decizie asupra viitorului copiilor. ,,Pe primul băiat îl fac gospodar, iar pe al doilea îl voi da la şcoală”, adică pe cel ce a devenit profesorul, educatorul, familistul şi omul Iancu Maxim. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, unde s-a evidenţiat ca un elev foarte bun la învăţătură, fiind clasat al treilea, având permanent supravegherea, ajutorul şi încurajarea mamei sale pentru pregătirea sa şi care i-a şi mărturisit: ,,nu te întrerup de la învăţătură, eu vreau să te dau la învăţătură, după ce vei termina clasa a patra”.

Dorinţa mamei sale era să pregăteasca băiatul pentru a deveni ,,impegat de mişcare”. Având ca moştenire ereditară hărnicia tânărul elev Iancu Maxim a fost înscris să urmeze cursurile Liceului ,,Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. Neabătut, neinfluenţat de tentaţiile vârstei tinere, liceanul Iancu Maxim a muncit cu perseverenţă pentru asimilarea cunoştinţelor fundamentale ale
disciplinelor de învăţământ şi a absolvit liceul cu examen de bacalaureat, în anul 1931, la vârsta de 20 de ani.

Conştient de însuşirile, de energia şi de cunoştinţele sale, absolventul de liceu Iancu Maxim aspira la o altă etapă de pregătire de specialitate, pentru profesia sa şi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi unde a urmat cursurile Secţiei de Geografie. Ar fi vrut să realizeze şi un doctorat, înscriindu-se în 1938. Dar situaţia internaţională de atunci, în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, nu a fost favorabilă pentru realizarea acestei dorinţe. În cel de al Doilea Război Mondial, 1940-1944, a fost mobilizat, având gradul de locotenent, la arma Artilerie, îndeplinind funcţiile de comandant de baterie de tragere, comandant de tren de luptă, comandant de tren regimentar. Ce-au însemnat aceste solicitări pentru locotenentul Maxim Iancu ? Mărturisea chiar dânsul: ,,Armata m-a călit şi m-a introdus în viaţă. A fi în perioada de război, însemnă să te organizezi pe câmp, să ai grijă de oamenii din subordine, de cai, de armament etc”.

Este semnificativă următoarea mărturisire: ,,În ziua de 19 august, 1944, ruşii au spart frontul la Nord de Tighina şi au înaintat în Basarabia, mergând înspre Prut, pentru a coborâ spre Reni, în vederea încercuirii Diviziilor româneşti şi nemţeşti care luptaseră pe Nistru”. Regimentul din care făcea parte trebuia să se retragă. Comandantul regimentului a luat hotarârea de a diviza regimentul în două unităţi, din care una să fie condusă de locotenentul Maxim. Locotenentul a făcut însă următoarea remarcă : ,,Domnule colonel, gradul meu este prea mic pentru un post aşa de mare !”. ,,Şi ce-i ?”, răspunse colonelul. ,,Capul dumitale este de maior, eşti cel mai bun ofiţer pe care-l am eu ca să-l pun comandantul celei de a doua unităţi. Numai capul dumitale şi norocul vor scoate unitatea din această întorsatură a războiului”.

Întors din război, cu experienţa acumulată şi calităţile recunoscute, tânărul Maxim Iancu ia o hotărâre foarte importantă – de a-şi întemeia o familie. În 1946 se căsătoreşte cu Maria Stoian, profesoară distinsă şi cu autoritate în familie. În ultimii 14 ani, înainte de pensionare, ea a predat fizica la Liceul ,,C. Negruzzi” din Iaşi. Familia a avut fericirea de urmaşi – doi băieţi care au primit o educaţie elevată în cultul muncii şi al seriozităţii. Primul fiu, Ovidiu, s-a născut în 1947; al doilea, Virgil – în 1950. Ei au văzut permanent efortul şi exemplul părinţilor. Au mers, prin eforturile lor, spre treptele superioare ale societăţii. Ovidiu a urmat cursurile Facultăţii de Fizică din Iaşi, iar Virgil – cursurile Facultăţii de Construcţii din Iaşi.

Domnul Iancu Maxim, ca profesor, a predat obiectul de învăţământ Geografie la ,,Şcoala Pedagogică” din Bârlad şi la Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”, din acelaşi oraş. La Şcoala pedagogică, am beneficiat de maniera de predare a doi profesori deosebiţi: profesorul Iancu Maxim şi profesorul Vasile Velicu, care preda Ştiinţele naturale. Depun mărturie că trăiam cu plăcere atmosfera lecţiilor de geografie, lecţii antrenante, explicative, pe cauze, pe întrebări şi, în mintea mea de elev, de atunci, făceam legătura între cauze şi efecte. Ţin minte şi astăzi de ce acţionează briza de mare, care mai răcoreşte trupurile bronzate şi de ce briza de munte ajută negurile să se urce tot mai sus. De ce ? Pentru că profesorful Maxim a fost profesorul ,,De ce ?, la cub”, cum l-a caracterizat o profesoară de mai târziu. Prima aplicaţie în teren am făcut-o cu profesorul de geografie, Maxim Iancu, în deplasarea cu trenul la Bucureşti în 1950. Era o zi cu soare generos şi în ,,glasul roţilor de tren”, profesorul ne-a atras atenţia : ,,Ia priviţi spre dreapta! Iată cum arată Măgura Odobeşti”. La destinaţie, în după amiaza acelei zile, pentru prima dată, am văzut ceva din capitala ţării, Bucureştiul de atunci.

El era profesorul provenit din satul Bălăbăneşti, de pe Dealurile Fălciului, de la ţară, apropiat cu elevii, majoritatea proveniţi şi ei de la ţară. Nu era distant, ne dădea exemple concrete, ne sfătuia… Era optimist şi nu l-am văzut supărat niciodată, când ne întâlneam pe stradă sau în perimetrul Şcolii Pedagogice. Prin structura sa intelectuală, prin comportamentul moral în cadrul şcolii, în familie şi în societate, pentru cei care l-au apreciat, profesorul Maxim a fost un exemplu.

În anul 1950 a părăsit Bârladul şi s-a mutat la Iaşi, unde s-a încadrat la Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice, la care a funcţionat până la pensionare. Timp de 15 ani ( 1995 – 2011) i-am făcut numeroase vizite acasă, la început, cam două pe an, când mă invita. Ne-au apropiat mai mult întrebările şi discuţiile pe care le-am avut asupra unor probleme cu caracter filozofic, religios, biologic, dar mai ales de specialitate din domeniile zoologiei şi ecologiei.

Profesorul Maxim şi-a valorificat în mod strălucit timpul ,,anilor de pensie”, documentându-se pentru a scrie cartea care-l reprezintă – ,,Etnogeneza românilor. Comparaţie cu formarea altor popoare europene, în contextul geografiei istorice”, publicată în patru ediţii, revăzute şi îmbuntăţite, lucrare prefaţată de prof. dr. Al. Ungureanu, membru corespondent al Academiei Române. Această carte a putut să fie scrisă într-un centru universitar ca Iaşul, unde profesorul Maxim a avut posibilitatea să se consulte şi să discute cu diferite persoane competente în domeniu, pentru ca această carte să cuprindă informaţii de sinteză din mai multe discipline: Istorie, Geografie istorică, Lingvistică, Biologie.

L-am întrebat: de ce a scris această carte? Răspunsul său a fost: ,,Mi-am dat seama că unitatea poporului român nu se datoreşte transhumanţei, ceea ce a fost o greşeală din partea lingviştilor. Toţi lingviștii, în frunte cu Haşdeu, Xenopol, Tocilescu, până la cei mai noi – Radu Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur, au crezut că transhumanţa este principalul factor care a determinat unitatea limbii române. Ca geograf, am intuit că transhumanţa este localizată numai în câţiva munţi din România, în aceia care au păşuni alpine, cei mai înalţi munţi din România. Deci, este imposibil ca transhumanţa să fie cauza unităţii de limbă a poporului Român. Limba română se vorbeşte pe câmpia dintre Munţii Apuseni şi graniţa de Vest, fără ca Munţii Apuseni să aibă păşuni alpine extinse. Mediul geografic este cauza unităţii limbii. Mediul geografic din Transilvania, Moldova şi Podişul Getic are aceeaşi înfăţişare în cele trei provincii. Clima şi condiţiile fitogeografice au impus acelaşi mediu geografic pe tot teritoriul României. În plus, mediul geografic a influenţat unitatea limbii române cu multe mii de ani în urmă, în timp ce transhumanţa nu se putea face în antichitate, când lumea era saracă şi nu avea oi numeroase”.

Cum de aţi ajuns la o sută de ani ? Răspunsul său a fost: ,,Am ajuns la o sută de ani pentru că am moştenit o ereditate sănătoasă, am o alimentatie sănătoasă, nu am vicii, nu am intrat în nicio cârciumă, mi-a plăcut să muncesc, să fiu harnic, am avut o familie reuşită, am fost optimist, am avut satisfacţii”.

În cartea ,,Din poveţele longevivilor”, scrisă de conferenţiar universitar dr. Matei Ioan, profesorul Maxim are rezervată o pagină specială… ,,Mi-a plăcut, în mod deosebit, munca ştiinţifică! Nu am uitat-o niciodată. Am trăit foarte mult în mediul natural, ca băiat de ţară, şcolar, student, ca militar. Mi-au plăcut hărnicia, ordinea şi gândirea acţiunilor! Mi-a plăcut să fiu econom, prea econom, să chibzuiesc cheltuielile! De asemenea, mi-a plăcut să fiu familist şi m-am bucurat de calităţile unei soţii devotate şi a unor urmaşi care au înţeles să se realizeze prin muncă”.

Şi, îndrăgitul nostru profesor a mai mărturisit : ,,Cei mai buni prieteni mi-au fost : profesorul universitar dr. Martiniuc Constantin şi avocatul Mânza Alexandru. Am fost prieten cu ei, deoarece amândoi erau băieţi de la ţară, au învăţat la liceu dar cunoşteau foarte bine munca agricolă. Au fost oameni inteligenţi, harnici şi fără vicii”.

Mi-aş permite să mai menţionez doi universitari care au apreciat exemplul de muncă şi stilul de viaţă al profesorului Maxim Iancu: profesorul universitar dr. Leocov Mandache, de la Facultatea de Biologie, Iaşi şi conferenţiarul universitar, dr. Matei Ioan, de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Iaşi.

Absolvenţii Şcolii Pedagogice din Bârlad, seria 1952, au dus mai departe exemplul profesorilor care i-au influenţat în calităţile lor de viitori învăţători, profesori, ofiţeri etc, iar unii, precum, profesori universitari, Radu Anton de la Facultatea de Matematică – Iaşi, Zanoschi Valeriu, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară – Iaşi, Cristian Dragomir, Universitatea de Medicină şi Farmacie ,,Grigore T. Popa”, Iaşi, Varvara Mircea, Facultatea de Biologie – Iaşi, şi-au dedicat munca, cunoştinţele şi priceperea lor luminării şi descoperirii altor tineri valoroşi.

Cel care timp de peste un veac a fost un dascăl plin de har şi un om adevărat s-a stins în ziua de 14 noiembrie, anul 2012. În numele colegilor din promoţia 1952 de la Şcoala Pedagogică din Bârlad aducem un pios omagiu şi recunoştinţă pentru cel care ne-a învăţat geografie şi omenie…

Acest text a fost preluat integral din sursa menționată mai jos.  

Autor: Dr. Varvara Mircea, Prof. univ. asociat, Universitatea ” Al. I,. Cuza” din Iași – Facultatea de Biologie
Sursa: REPERE GEOGRAFICE, nr. 8 – 2013, p.18 – 20