Profesorul Emil Balaban figurează printre marile personalități ale ingineriei românești. În lucrarea “Pagini din istoria învățământului ingineresc și asociaților inginerești din România” găsim o schiță biografică a ing. Emil Balaban pe care o vom prezenta în partea a doua a acestui material.
Rădăcini bălăbăneștene
Inginerul Emil Balaban este fiul lui Balaban cel Bătrân (cel Bătrân – termen utilizat de Aurelia Balaban atunci când a realizat arborele genealogic al familiei deoarece nu cunoștea numele complet) care a trăit în sec. al XIX-lea la Bălăbănești.
Despre Balaban cel Bătrân se știe că a avut opt copii – patru băieți: preotul Grigore Balaban (1852-1917) martirizat de nemți în Primul Război Mondial ; ing. Emil Balaban (1857-1921) care a întocmit cadastrului satului Bălăbănești, a orașelor Brăila, Galați și București ; un preot și un inginer ale căror nume s-au pierdut în timp și patru fete: Marghioala căsătorită cu preotul Stoian din Bălășești – mama lui Ion Stoian, fost primar al Bălăbăneștiului și a Victoriei (o femeie foarte frumoasă) învățătoare tot la Bălăbănești ; Victoria (1858-1884) căsătorită cu Petrache Balaban (m.1907) ; și alte două fete căsătorite cu preoți la Pupezeni și Ciurești. (Date culese din arborele genealogic atașat lucrării “Conversație la scara Cerului cu Aurelia Balaban” – autoare Elena Turbatu Antonescu / Editura Victor Frunză / București / 2003)
Schița biografică: Emil Balaban – Fost preşedinte al Societăţii Politehnice
S-a născut în anul 1857, la Bârlad. Şcoala primară şi liceul le-a făcut în oraşul natal, iar după ce şi-a luat bacalaureatul s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. În anul 1880, guvernul a hotărât să trimită o serie de tineri capabili pentru a studia ingineria în Franţa, ca bursieri ai statului. Printre cei selecţionaţi a fost şi Emil Balaban. El a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris, pe care a absolvit-o în 1884. Revenind în ţară, a fost numit inginer la Serviciul Hidraulic şi ataşat la Divizia poduri din judeţul Dolj. Prof. Anghel Saligny 1-a remarcat şi 1-a angajat la construcţia liniei ferate Adjud – Tg. Ocna şi a podului de CF Cosmeşti peste râul Siret.
În 1892 a devenit şef de secţie şi apoi şef de divizie, obţinând gradul de inginer şef în Corpul Tehnic al Statului. Prof. ing. Gh. Duca i-a dat ca sarcină de serviciu, studierea şi proiectarea gării centrale Bucureşti Nord.
În anul 1900, o puternică criză economică a zdruncinat ţara. Atunci s-a hotărât să se facă reduceri de personal, economii şi reducerea oricăror investiţii care ar fi putut aduce prejudicii statului. El a demisionat din Corpul Tehnic al Statului şi a fost numit director general al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor. În această calitate a reorganizat activitatea şi a încheiat convenţii internaţionale cu mai multe ţări pentru serviciile P.T.T.
Despre activitatea lui de la Direcţia generală PTTR se spunea că a fost “directorul cel drept”, lucra numai pentru binele public, fără asprime faţă de personalul instituţiei, era modest şi se bucura de simpatia tuturor salariaţilor. În 1903 a participat ca delegat al statului la conferinţa internaţională de la Londra.
După întoarcerea în ţară , şi-a dat demisia şi a intrat din nou în Corpul Tehnic al Statului, unde i s-a dat gradul de inginer inspector general. În 1905 a devenit şef al Serviciului comercial al Căilor Ferate, după care a avansat director al acestui important serviciu, unde s-a afirmat prin corectitudine şi conştiinciozitate. Aceste calităţi remarcabile se pot constata prin faptul că unele societăţi particulare i-au propus să intre în consiliile de administraţie, bineînţeles cu intenţia de a-l manipula în interesele lor. Deşi nu dispunea de avere, a refuzat propunerile, considerând că un funcţionar superior al statului nu trebuie să se implice în afaceri necurate.
În aprilie 1915, a fost numit director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, funcţie pe care a deţinut-o până în 1918 şi unde preda ca profesor “Tehnologia materialului şi proceduri generale de construcţie”, ulterior şi Topografia.
În anul 1916, la începerea războiului, cursurile au fost întrerupte. Fiind grav bolnav, nu a fost mobilizat pe front. Totuşi a plecat în refugiu la Iaşi, unde a lucrat în calitate de consilier la Direcţia Generală a Muniţiilor. Revenind în Capitală, în 1918, a făcut mari eforturi pentru a relua cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi pentru a obţine spaţiile necesare predării cursurilor.
Despre activitatea didactică a lui E. Balaban, ing. M. Hanganu, fostul său elev, spunea: “A fost un părinte sufletesc al elevilor săi, pe care i-a educat în spirit patriotic şi pentru a-şi face datoria faţă de ţară.”
A fost membru al Societăţii Politehnice din februarie 1885 şi a fost ales ca membru în Comitetul societăţii, fără întrerupere, până la sfârşitul vieţii, iar între anii 1901 – 1904, i s-a încredinţat funcţia de vicepreşedinte, şi în anul 1902 a fost ales preşedinte. Se bucura de simpatia colegilor şi era apreciat pentru calităţile sale.
Emil Balaban a fost ales preşedinte al comisiei care a elaborat proiectul de Lege pentru garantarea titlului de inginer şi l-a prezentat miniştrilor lucrărilor publice I. I. C. Brătianu şi Grădişteanu.
Atunci când pentru lucrările Primăriei Capitalei s-au angajat ingineri străini, deşi erau disponibili ingineri români, a găsit momentul să protesteze în numele Societăţii Politehnice, care avea o mare audienţă publică şi în cadrul autorităţilor statului, reuşind ca în marea majoritate a cazurilor să fie angajaţi ingineri români pentru lucrările executate de stat, dar şi de firmele particulare.
A trecut în nefiinţă la 19 ianuarie 1921 la Bucureşti.
Prof. Ion N. Ionescu îl caracteriza astfel: “A fost unul din factorii care au contribuit la reputaţia şi renumele corpului tehnic român, prin munca lui dezinteresată, prin conştiinţa deosebită pusă în îndeplinirea datoriei de funcţionar public, printr-o desăvârşită corectitudine pe care a avut-o în lunga lui carieră de inginer”.
Această schiță biografică a fost preluată integral (text și foto) din lucrarea “Pagini din istoria învățământului ingineresc și asociaților inginerești din România – Ingineri români din trecut mari personalități (Schițe biografice) / Autori: Mihai Mihăiță și Mihai Olteneanu / Editura AGIR / București 2005
Trei mențiuni interesante
- Unul dintre studenții prof. Emil Balaban a fost cunoscutul prof. ing. Cincinat I. Sfințescu (1887-1955) considerat părintele urbanismului românesc, autorul primului plan urbanistic al capitalei. (Sursa: www.sfintescu.ro – prof. Emil Balaban este menționat la disciplina Tehnologia materialelor de construcțiune și procedee de construcțiuni)
- Doresc să aduc la cunoștință cititorilor că o stradă din București poartă numele “Inginer Emil Balaban” în cinstea acestui mare intelectual. (vezi: Consiliul de Stat: Decretul nr. 458/1971 privind atribuirea numelor Inginer Emil Balaban unei străzi şi General Culcer unei alei din municipiul Bucureşti. În vigoare de la 24.12.1971). Acest decret a fost dat la 50 de ani de la trecerea în neființă a ilustrului profesor. Art. 1. al decretului: “Se atribuie numele “Inginer Emil Balaban” străzii Cortului din municipiul Bucureşti, sectorul 2, cuprinsă între strada General Broşteanu şi strada Mihai Eminescu.” – Președintele Consiliului de Stat – Nicolae Ceaușescu.
- Emil Balaban a fost de două ori directorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele :
“1 aprilie 1915 – 1 octombrie 1918
În octombrie 1916 nu s-au deschis decât cursurile Anului preparator, cu elevi sub etatea de 21 de ani. Cursurile au fost reluate în primăvara anului 1918 când au început preliminariile pentru pace.
În timpul directoratului lui Emil Balaban s-a trecut de la numirea profesorilor de către Ministerul Lucrărilor Publice la recrutarea acestora prin concurs. Astfel, Regulamentul din 21 aprilie 1915 cerea candidaţilor să-şi declare titlurile şi lucrările, pe care le examina o Comisie de trei profesori, iar recomandarea se făcea de Consiliul Profesoral pe baza raportului Comisiei, putându-se recomanda şi în afară de candidaţi, personalităţi binecunoscute în lumea ştiinţifică şi tehnică. Ministrul putea trece peste avizul Consiliului Profesoral dacă nu erau respectate prevederile Regulamentului, amânând ocuparea catedrei cu un an.
La 3 martie 1919 Consiliul Profesoral al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, decide: “Să se admită principiul ca la intrarea în şcoală candidaţii de sex feminin să fie luaţi în considerare în aceleaşi condiţiuni şi cu aceleaşi drepturi ca şi candidaţii masculini”.
15 noiembrie 1918 – 1 octombrie 1919
Revine de drept director la 15 noiembrie 1918, deoarece, la Iaşi, în 1918, a fost scos la pensie din oficiu pe ziua de 1 octombrie 1918, cu un concediu anticipativ de 40 zile. Astfel, din luna august 1918, Nicolae Vasilescu-Karpen a suplinit directoratul. Revenirea ca director a lui Emil Balaban a fost posibilă deoarece s-au anulat actele Parlamentului din Iaşi, anume, Decretul – Lege din 5 noiembrie 1918, care prevedea scoaterea la pensie la etatea de 52 ani a inginerilor din Corpul Tehnic al Statului.” (Sursa: www.physics.pub.ro/)
Studiu realizat de ing. Florin Munteanu
P.S. Despre preotul Grigore Balaban (1852-1917) martirizat de nemți în Primul Război Mondial voi revenit cu un material interesant bazat pe însemnările prezentate de Aurelia Balaban în cartea “Conversație la scara Cerului cu Aurelia Balaban” – autoare Elena Turbatu Antonescu / Editura Victor Frunză / București / 2003) cât și a unor cercetări ulterioare.
Leave a Reply