Pe urmele bălăbăneștenilor – Constantin Maxim, răzeșul cu sufletul nealterat, din Bălăbăneștii Tutovei

Constantin Maxim, a fost un țăran răzeș, din Bălăbăneștii Tutovei („Tata, deși agronom, cu oarecare orizont, nu-și pervertise sufletul de țăran răzeș, din Bălăbăneștii Tutovei.” – Virgil Maxim) care, plecat din locul de baștină la o vârstă fragedă, ajunge să păstorească destinele comunei Ciorani(jud. Prahova) cu pricepere și omenie, fiind răsplătit de consăteni cu titulatura de „părinte al satului” pentru comportamentul, sfaturile și rezultatele remarcabile obținute. A fost soldat al Armatei Române (a făcut armata și războiul 1916-18), a refuzat gradul de invaliditate pentru că era capabil să muncească. „S-a căsătorit în Muntenia din dragoste pentru ideea de unire a tuturor românilor.” (Virgil Maxim)

Constantin și Alexandrina Maxim au avut trei băieți (Virgil, Ion și mezinul Alexandru) pe care i-au crescut și îndrumat cu dragoste și responsabilitate, copii ce aveau să devină peste ani exemple de cinste, devotament, eroism și smerenie.

„Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”, sunt cuvinte rostite de Constantin Maxim, a cărui dragostea pentru țară și Dumnezeu i-au călăuzit pașii în viață. Peste ani, ca orice răzeș care-și respectă cu sfințenie cuvântul, spusele lui aveau să devină fapte – fiul cel mare, poetul isihast Virgil, este arestat de pe băncile școlii la 1 noiembrie 1942, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „crima de asociație clandestină”, din care avea sa ispășească până la decretul din 1964 aproape 22 ; Ion a fost închis și el de comuniști („tatăl său nu l-a mai dat la şcoală mai departe, pentru a nu-l pierde şi pe acesta” – Ion Gavrilă Ogoranu) ; Alexandru, mezinul, şi-a dat viaţa în confruntarea armată de la Mesentea (jud. Alba), împotriva comuniștilor. Despre Virgil părinte Arsenie (Papacioc) avea să facă o mărturisire concludentă: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulți o intuiau, dar el o și prezenta cu toate virgulele, cu tot înțelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competență că e singurul care ar putea fi patriarhul țării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviințat.” (monahul Moise, Sfântul închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu).

După declaraţia unui informator (D.P.[1] 761, vol. 1, fila 28), Constantin Maxim ar fi spus: „…eu îmi fac meseria (grădinar), pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Mă aştept însă din zi în zi să fiu arestat pentru copiii mei”(„Grupul Maxim Alexandru (Sandu)”, autor Ion Gavrilă Ogoranu, sursa: http://www.miscarea.net/rezistenta-in-judetul-alba.htm).

La 10 aprilie 1983 (împlinise 90 de ani), Constantin Maxim, răzeșul cu sufletul nealterat, din Bălăbăneștii Tutovei, avea să-și încheie socotelile cu rutina numită viață, nu înainte de a-și lua rămas bun de la consătenii din Sălciile. Ultimile lui cuvinte au fost: „Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereți să vă dea îndurare.”

Autor: Florin Munteanu

Notă. Vă invit să citiți mai jos un text plin de învățăminte scris de Virgil Maxim în memoria tatălui său. Acest text este un extras din lucrarea „Ce credință, ce oameni, ce părinți…”, din amintirile lui Virgil Maxim de după eliberare.

Premoniţiile tatei

Trecuseră aproape patru ani de la decesul mamei. Era în primăvara lui 1983. Rămas singur, tata era ajutat şi de soţia mea care mergea cel puţin de două ori pe lună să-l îngrijească. Tata era un om judicios şi rezista cu multă bărbăţie şi la starea de vă­duvie. Dar în anul acela, pe la 20 martie, a venit la Ploieşti. Era o vreme rece, gheţoasă şi schimbătoare, ba lapoviţă, ba ploaie, ba polei şi vânt. Mirat de sosirea neaşteptată, l-am întrebat:

– Bine, tată, de ce-ai venit pe vremea asta? Doamne fereşte, aluneci, cazi, nu te poţi urca in tren…

– Ei, dragul meu, am venit să pun economiile mele la CEC pe numele vostru. (Avea vreo 7.000 de lei.)

– Lasă tată, nu-i găseam noi?

– Aşa am vrut eu…

A mâncat şi s-a odihnit puţin, apoi l-am dus la CEC. Vremea se înrăutăţise. La coborârea din autobuz era să cadă. Tremura şi de frig şi de emoţie.

– Vezi, măi tată, nu puteai să vii mai târziu, când se mai încălzea timpul, l-am mustrat supărat de cutezanţa lui.

– Care timp? Nu mai e timp, mi-a replicat accentuat şi sacadat.

Nu i-am răspuns ca să nu-l supăr. După ce i-am făcut CEC-ul şi dânsul a verificat personal suma înscrisă pe numele meu şi al soţiei s-a liniştit imediat şi ca şi cum nu i-ar fi fost frig niciodată-n viaţă, a zâmbit:

– Acum sunt liniştit, pot să mă întorc acasă.

Am vrut să-l reţin până s-o mai linişti vremea, dar n-a fost chip. Aşa a fost toată viaţa: îngăduitor cu alţii, şi le găsea chiar scuze, dar dacă el se angaja faţă de cineva sau trebuia să facă un lucru, nimeni şi nimic nu-l putea opri până nu o scotea la bun sfârşit. L-am dus la gară; întâlnind un consătean, l-am rugat să aibă grijă de dânsul la coborârea din tren.

Se apropiau Sfintele Paşti. Am plecat la Sălciile să facem curăţenie şi să-i mai du­cem tatii câte ceva. Pe terenul de lângă casă, 700 de metri pătraţi în folosinţă, semănasem chiar în ziua aceea porumbul. Locul fusese arat din toamnă. Eu dădeam cu colţul sapei, tata arunca boabele. Mi s-a părut că e puţin răcit. Sufla greu şi-şi tot trăgea nasul. Im­plinea 90 de ani peste trei luni. Seara trebuia să mă întorc la Ploieşti şi i-am spus sotiei:

– Fă-i, te rog, tatii un ceai şi-o baie sărată la picioare înainte de culcare, că parcă-i puţin răcit, şi-am plecat.

A doua zi, vineri, tata s-a sculat mai devreme, a altoit un cireş, se plimba prin grădină, tăia crengile uscate ale pomilor, în timp ce soţia mea deretica prin casă. Seara s-a culcat liniştit. Sâmbătă a ieşit iarăşi în grădină, a admirat ghioceii şi zambilele înflorite, până aproape de amiază. Atunci a intrat în casă şi i-a spus soţiei mele, la care ţinea foarte mult:

– Ia, să vii şi să stai aici, lângă mine, să-ţi spun ceva până vine Gicu. Văd că el întârzie şi nu mai am timp.

– Tată, vezi câtă treabă am, lasă că-mi spui altădată!

– Altădată? Care altădată?

– Mâine, poimâine, mai sunt zile, a spus sotia mea.

– Nu, acum e ultima dată! Şi ca să ştii: că vă fac o nuntă!

– Ce vorba-i asta, tată? a întrebat soţia mirată.

– Ei, ştiţi voi ce nuntă. Ia aprinde trei lumânări şi pune-le în vaza aia.

Soţia şi-a dat seama că nu aiurează şi, i-a împlinit dorinţa.

– Aşaaa, a zis el împăcat. Acum să stai aici, să-ţi povestesc viaţa mea, ca s-o ştiti şi voi, să nu vă fie vreodată ruşine cu părinţii voştri.

I-a povestit viaţa dânsului de la vârsta de 3-4 anişori: cum a rămas orfan, la o naştere grea pe care o avusese măicuţa lui, cum tatăl său s-a recăsătorit când avea dânsul 7-8 ani şi cum împreună cu un frate geamăn (unchiul Tudorel), au fugit de-acasă, la Bârlad, şi au intrat ucenici la un cizmar, iar el a fugit şi a dat examen la Şcoala de agronomie din Vaslui; cum a făcut armata şi războiul 1916-18, cum a refuzat gradul de invaliditate, căci putea să muncească; cum s-a căsătorit în Muntenia din dragoste pentru ideea de unire a tuturor românilor; cum a muncit, îmbogătind pe alţii şi cât a suferit de pe urma comuniştilor… Până seara târziu n-a lăsat-o pe soția mea să mai facă altceva. Când am sosit, dânsul încă povestea, cu glas din ce în ce mai scăzut şi cu întreruperi, iar uneori cu incoerenţă. M-a recunoscut şi m-a rugat să chem vecinii, să-şi ia rămas bun de la ei.

– Poate am greşit unii faţă de alţii, a lăcrimat, şi e bine să plecăm iertaţi.

S-a îmbrăţişat cu toţi vecinii şi toţi plângeau. După ce au plecat vecinii, părea foarte obosit. Ne-a rugat, scuzându-se, să-l lăsăm să se odihnească, dar ne-a făcut semn spre cele trei lumânări. Am privegheat pe rând şi ne-am rugat la căpătâiul lui. Dormea ca un copil, doar respiraţia îi era puţin greoaie, duminică dimineaţa, 10 aprilie, s-a sculat, s-a spălat pe ochi şi s-a închinat:

– Astăzi la Biserică nu mă mai duc. M-am împărtăşit duminica trecută. Maică-ta m-o fi aşteptând. Ce o fi zicând: iar s-a dus prin sat şi nu mai vine. Ho, ho, că vin acu!

Tot timpul eram lângă dânsul, dar parcă nu ne vedea şi vorbea în şoaptă, ca pentru el. A coborât iarăşi în curte, s-a uitat la cer, la mugurii pomilor, apoi a intrat în casă, s-a aşezat pe pat şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Abia a şoptit:

– O să mai aveţi necazuri! Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereti să vă dea îndurare.

Apoi a respirat greu de câteva ori, a intrat într-o comă scurtă şi a murit. Nici eu, nici soţia nu puteam să plângem. Mi se părea că trebuie să mai spună ceva, să se scoa­le şi să-şi mai facă de lucru prin grădină. Ne-am dat seama, când clopotele sunau de liturghie, că mama îl aştepta la Biserica din Slavă. Aceeaşi primăvară, în care orice sămânţă învie cu un trup nestricăcios, parfumat de dorul nemuririi în veşnicie.

Doamne, dă-ne tuturor bucuria morţii creştineşti, ca să înviem întru Invierea Ta, întru Nemurirea Ta.

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/