Paul Bujor – un nume de rezonanță al orașului Berești

Paul Bujor (n. 20 iulie 1862, Berești, Galați – d. 17 mai 1952, București) – prozator, zoolog român, membru de onoare al Academiei Române.

Activitatea științifică

A făcut parte din grupul biologilor şi medicilor români socialişti, s-a simţit toată viaţa ataşat mişcării muncitoreşti, a condamnat reprimarea răscoalei ţărănimii din 1907 şi a cerut „reforme politice adânci şi serioase” în favoarea ţăranilor „nu gloanţe şi închisori”.

A avut relaţii strînse cu mari biologi din România şi din întreaga Europă, dar printre prietenii săi apropiaţi s-au numărat de asemenea Alexandru Vlahuţă şi I. L. Caragiale. Mereu activ, vioi, inventiv, ştia să privească adesea dintr-un unghi cu totul nou lucruri considerate definitiv rezolvate. Poate de aceea penelul neîntrecut al lui Geo Bogza a scris cîndva despre el: „Avea un ochi mic şi rotund, de porumbel, pe care mereu îl rotea, plin de curiozitate, asupra lumii”. Născut la Tg. Bereşti (judeţul Galaţi), a efectuat studii secundare la Bârlad. Primul său mare succes ştiinţific i l-a adus teza de doctorat (1891) (în cadrul căreia a elucidat stadiile de metamorfozare a unei larve de chişcar: Petromyzon planeri), contribuţie adesea citată de biologi din toată lumea.

La Iaşi, unde a profesat (după o scurtă carieră didactică la Bucureşti), ca titular al catedrei de zoologie şi morfologie animală, a organizat în mod exemplar laboratorul şi muzeul catedrei, devenind pionierul şcolii româneşti de morfologie animală. Printre discipolii formaţi de el, s-au numărat biologi însemnaţi ca Ion Borcea, C. N. Ionescu, I. Scriban. A predat de asemenea interesante cursuri de anatomie comparată şi embriologie, concepute, ca şi întreaga sa operă, în spiritul evoluţionismului darwinist; pentru susţinerea şi apărarea acestuia a purtat polemici de răsunet cu reprezentanţii întîrziaţi şi retrograzi ai creaţionismului şi fixismului, de esenţă mistică. Alături de Grigore Antipa, a fost unul dintre cei mai însemnaţi hidrobiologi români, cercetările sale asupra polipului (animal nevertebrat de apă, avînd capul înconjurat de tentacule) Veretillum şi asupra crustaceului Arthemia salina fiind astăzi înglobate în patrimoniul zoologiei. Un deosebit interes prezintă cercetările asupra formelor de viaţă din lacurile sărate, domeniu în care este considerat un pionier pe plan mondial. A stabilit cel dintâi procesul biologic, complex şi caracteristic, al cărui rezultat a fost formarea nămolului negru din lacul Techirghiol, cu concluzii acceptate de toată literatura de specialitate.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1948.

A activat, chiar şi în ultimii ani ai vieţii, cu acea îndârjire (el însuşi o numea „în-căpăţânare grozavă”) care îl caracteriza, în cadrul Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti.

Paul Bujor a crezut în misiunea sa de dascăl chiar mai mult decît în creaţia sa ştiinţifică, într-o lucrare din 1943 scria: „Din rezultatele experienţei mele de profesor, precum şi din rezultatele obţinute de unii colegi contemporani, sfătuiesc pe tinerii mei colegi ca, pe lîngă activitatea lor ştiinţifică, preocuparea lor de căpetenie să fie de a forma elevi distinşi -mai distinşi chiar decît ei… Numai aşa se va înfăptui un progres real în ştiinţă, mai ales în ţara noastră”.

Activitatea de prozator

Chiar dacă primele încercări literare datează din 1887, anul şederii lui la Paris, Bujor debutează abia în 1894, la „Literatură şi ştiinţă”, revista lui C. Dobrogeanu-Gherea, cel pe care îl cu­noscuse prin intermediul lui Al. Vlahuţă, bun prieten şi coleg de liceu la Bârlad. A mai colaborat la „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”, „Noua revistă română”, „Sămănătorul”, la publi­caţiile ieşene „Tribuna conservatoare”, „Arta”, „Epigonii”, „Opinia”, la „Moldova” (Botoşani). Semnând, alături de G. Ibrăileanu şi H. Sanielevici, în „Curentul nou” din Galaţi (1905-1906), va fi, împreună cu C. Stere, din martie 1906 până în martie 1907, director al „Vieţii româneşti”. După ce pără­seşte revista ieşeană, va reveni sporadic în presă, la „Opinia”, „Adevărul”, „Viaţa socială”, „Universul”, „Dimineaţa”, „Ade­vărul literar şi artistic” etc.

Volumele „Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale” (1938) şi „Îndurare!” (1939), întoarceri la climatul şi preocupările literare ale juneţii, din care se născuseră scrierile din volumul „Mi-a cântat cucu-nfaţă” (1910), par a avea o întâr­ziere de câteva decenii. Deoarece aparţine întru totul unei orientări caracteristice pentru presa aflată în descendenţa „Contemporanului”, pe traiectoria ce duce spre poporanism în faza lui iniţială, prozatorul pivotează convins, cu un patetism nedisimulat, în interiorul tematicii sociale. Obsesive sunt pentru el oprimarea ţăranului şi ruina vieţii de la sate; atitudine în care intră deopotrivă înduioşare, revoltă, protest. Tendinţa cată să devină demonstraţie tezistă, limitând valoarea acestor încercări literare, comparabile (uneori chiar sur­prinzător de asemănătoare) cu paginile Sofiei Nădejde despre „chinurile vieţii” de la ţară.

„Mi-a cântat cucu-nfaţă”, nuvela de debut, pe care s-a sprijinit în bună măsură renumele de prozator al lui Bujor, fixează cadrele în care i se va mişca scrisul: registru epic ingenuu, dialoguri şi pasaje descriptive sau evo­catoare ce vor să recompună realistic o atmosferă ori să radiografieze stări sufleteşti, destin tragic marcând existenţa personajelor, o voce narativ-auctorială cu inflexiuni domoale, compasive, care ţine să spună că pervertirea sufletelor, ne­cazurile, nelegiuirile, năpasta vin din imixtiunea în lumea satului a unor legi nefireşti, nedrepte.

Rar, ca în povestirile „Măcar o lacrimă…” şi „Urme după 1907”, idilismul, caricarea senti­mentală şi ideologică sunt abandonate, urmarea fiind o formă mai neostentativă de expresie, o concentrare a mijloacelor. Şi ca memorialist, reînviind figurile lui Al. Vlahuţă, I.L. Caragiale, B. Delavrancea şi N. Grigorescu, Bujor îşi consumă mai ales for­ţele sentimentale, de om ce se dăruie prieteniei. Optica socio­logizantă domină, ca şi în proză, dar câteva detalii, unele elemente anecdotice au făcut carieră în biografia literară.

Opera

„Mi-a cântat cucu-n faţă”, Bucureşti, 1910;
„Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale”, Bucureşti, 1938;
„Îndurare!, Bucureşti, 1939;
„Scrieri alese”, Bucureşti, 1951.

Surse: Wikipedia, Art-zone.ro(http://art-zone.ro/personalitati/paul_bujor.html) și Crispedia.ro(http://www.crispedia.ro/Paul_Bujor)