Omul nu este nemuritor dar prin stăruința și cuvântul său poate lăsa ceva posterității – acel ceva prețios și unic de care urmașii lui își vor aminti cu plăcere și pentru care îi vor pomeni cu respect numele peste veac. Profesorul Nicolae Pământ, venetic în Bălăbănești, după cum, ironic, îl alintau unii consăteni angajați la stat sau neangajați pe nicăieri, și-a dedicat întreaga sa carieră și muncă Bălăbăneștiului și, atât cât sănătatea i-a permis, elevilor școlii din sat și familiei. A făcut aceste lucruri cu multă dragoste, pasiune și mai ales conștiinciozitate așa cum fusese el educat pe băncile celui mai titrat liceul al județului Galați – Liceul „Vasile Alecsandri”.
Omul, Nicolae Pământ, așa cum l-am cunoscut eu, era bălăbăneșteanul Nicolae Pământ căci și-a învins suferința prin a se dedica trup și suflet satului său drag – Bălăbănești! Simțea permanent greutatea și rodul pământului acestui picior de Paris! Pesemne că Cel de Sus nu l-a înnobilat întâmplător cu apelativul Pământ, Pământ ce a rodit la Bălăbănești. Mulți din cei care l-au avut profesor și-au făcut un rost în viață și îi mulțumesc pentru sfaturile și învățăturile primite – dar sunt și contestatari care, încercați de păcatul invidiei, i-au pus la îndoială meritele și mai ales acțiunile. Prof. Pământ nu-i lua însă în serios pe cei din urmă. Zbaterile și faptele lui vorbeau de la sine.
Suferința lui, însă, se tripla atunci când școala din sat era batjocorită de nepăsarea autorităților locale, în frunte cu fostul edil, care închidea ochii atunci când vecinii hrăpăreți îi mutau gardurile și-i privau pe copii de terenul de sport, când lucrurile adunate de el, din donații, pentru colțul muzeistic al satului dispăreau de la o lună la alta din Căminul Cultural păzit și administrat de stafii sau când guarzii electorali ai șefului i-au interzis să intre în clădirea respectivă înfricoșați de faptul că le-ar fi mâncat brânza electorală din castroane sau i-ar fi fotografiat cu peturile de bere pe masă! „Trădătorule! Te-ai dat cu dușmanii?”(imaginația șefului n-avea limite!) – îl apostrofa mai marele satului care-și permanentiza scaunul plimbându-și atleții din casă în casă cu tolba plină de cadouri, promisiuni, gogomănii dar și amenințări subtile pe care le învățai pe vremuri la școala de partid.
Faptele, și bune și rele, vor rămâne și cei ce vor veni le vor cântări. Noi nu putem judeca pe nimeni ci doar prezenta realitatea așa cum a fost și cum au simțit-o cei care au gândit diferit! … iar profesorul Pământ cugeta diferit! El își imagina un Bălăbănești răzeșesc prosper, cum fusese odinioară, cu ulițele pline de copii și oameni înțelepți unde să pună toți umărul la dezvoltarea lui. Își dorea o comunitate unită, nu una ruptă și despărțită în grupuri de interese. „Am pierdut Rădeștiul, Cruceanul și Oanca iar statul român și-a dublat cheltuielile (două primării, două sedii de poliție, două dispensare … în timp ce școlile sunt peticite și goale) astăzi când avem calculatoare și telefoane inteligente! Înainte, numărai angajații de la Primărie pe degetele de la o mână! Ceilalți erau pe la Căminul Cultural, dispensar, MAT, stația de asfaltare, saivane … astăzi toți se îngrămădesc ca muștele în fostul sediu al colectivului din capătul satului! … și dacă le spui se mai și supără!”
Pământ a fost un om curajos, cu un umor fin și de cuvânt! El nu de intimidările și apostrofările lor s-a îndoit ci de faptele lor. Nu se împăca cu gândul – că școala, cu procesul câștigat în instanță la Târgu Bujor, nu poate să-și recupereze terenul de sport cultivat parțial cu porumb și bostani, că generații de elevi creșteau fără bucuria de a avea o bibliotecă funcțională, că localitatea era măcinată de intrigi mărunte iar majoritatea consătenilor se scăldau în nepăsare și mediocritate în timp ce oamenii valoroși fugeau din sat în loc să fie imediat integrați în comunitate, … aceste lucruri îl întristau și-l motivau totodată făcându-l să meargă pe drumul lui; nu-și va călca niciodată legământul cu piciorul de Paris din sufletul său. Acțiunile sale vor continua chiar dacă boala îi diminua continuu puterea de a se deplasa și scrie.
„Am prins rădăcini adânci aici! M-am îndrăgostit la tinerețe de satul ăsta care are ceva special, acum la bătrânețe am un loc de veci sub un copac – e pregătit acolo, peste drum, la biserică ca să fiu aproape de casă. ” … spunea el râzând și bucuros că reușise să mai afle câte ceva din trecutul atât de misterios al comunei!
„Cum nu suntem în stare să facem un muzeu măcar de biserici și cimitire să avem grijă, nu de alta dar pe fiecare cruce e scrisă o pagină din istoria unui suflet din sat.” (va urma)
Text: Florin Munteanu
Elena says
Bravo! Foarte frumos!
Respect!