Motto: La vie est charmante, c’est selon le verre par lequel on la regarde. Al. Dumas, Fils
Scriitoarea Daniela Gîfu este doctor în filozofie și predă în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Setea de cunoaștere a făcut-o să studieze fizică, filozofie, comunicare și relații publice, iar cultura și pregătirea multilaterală au îndemnat-o spre multiple activități pe care ni le-a dăruit. Talentul său nativ i-a șoptit, a învățat-o și a impulsionat-o să scrie, să scrie frumos pentru sine și pentru alții o listă lungă de materiale: beletristică, studii, cercetare.
Criticii literari i-au acordat mult referințe și tot ei împreună cu ea au găsit cheia acestui volum, o regală asemănare cu profunda, biblica, Cântarea Cântărilor.
Acest volum de poeme ne plimbă într-o formă euforică a iubirii, formă de contopire reciprocă a unei gingașe iubiri virtuale, care ușor și persuaziv ca în Cântarea Cântărilor atribuită Împăratului Solomon, devine palpabilă, dar păstrându-se mereu în limitele purității. Despre influența marelui poem biblic asupra poetei, spune ea însăși, că a fost reală, impresionând-o, dar numai la acel nivelul subtil, spre a putea aduce o valoare personală în maniera scrierii acestei cărți.
Poeta face în mod intuitiv o întrepătrundere între literatură și filosofie.
În cazul singular al acestei publicații – fiindcă poeta este un scriitor prolific, a rezultat nu o poezie sfioasă, ci o poezie francă, disimulată în subtil poetic didacticist, oferind, voit sau nu, exemplul modului spiritual de a găsi calea spre fericire în iubire.
Cartea ne dă o deschidere spre o mare paletă de analiză filozofică a decantării sentimentului iubirii. Aproape că ne convinge că abordarea acestui sentiment trebuie să fie adolescentină, bine stilizată, îmbrăcată în inefabil, fiindcă doar atunci ea dă satisfacția deplină, elevată, continuă și desăvârșită.
Poemul, împărțit în cânturi este măiestrit alcătuit, în dialoguri între El și Ea, într-o structură parcă mistică, înșiruind instinctual și timid o linie ascendentă în urmărirea acelui fir gingaș de căutare către împlinirea sentimentului. Gingășia abordată în versuri reușind până la sfârșitul volumului să păstreze acea nuanță de puritate de la început a relației, deși după un timp împlinită…
Când scrii pleci de la un punct de referință interior sau exterior ție, de la o motivație. Mobilul, sau ideea de bază a acestui volum de poeme este intensitatea sentimentului propriu autoarei, (vezi dedicația sugestivă și fină a cărții ,,Lui Zeno, eternul îndrăgostit”). La acesta se adaugă motivația exterioară care este găsirea prin lecturare a acelei comori impresionante biblice, la care se adaugă impulsul ambițios de realizare a unei exprimări tot atât de sugestivă și cantabilă.
Astfel simt eu momentul declanșării inspirației acestui volum. Citisem odată că Irving Stone, romancier și poet își ruga secretarul să-i citească rândurile dictate spre a vedea dacă sunt tot atât de măiestrit alcătuite precum Psalmii lui David. El își asculta atent și critic creațiile și uneori spunea că nu sună atât de frumos ca versurile biblice. Nemulțumit de rezultat o lua de la capăt, șlefuind totul cu încăpăținare și talent. Cam astfel mi-o închipui eu pe Daniela Gifu alcătuind aceste poeme din ,,Păcatul neliniștii”, căutând nu numai sublimarea iubirii carnale, dar și sublimarea sentimentului.
Apropierea de gândirea pură a divinizării sentimentelor, poate să apropie de acel deziderat, pentru unii de neatins.
Cât trebuie să fim de înălțați deasupra vicisitudinilor, încât să găsim acel răgaz de plutire în universul esteticului erotic!
Poeta Daniela Gifu reușește această rară performanță.
Cât de fericiți trebuie să fie acei tineri studenți cărora de la catedră le vorbește cineva atât de învăluitor, pătrunzător și cald, chiar dacă tematica nu este universul poetic. In dânsa văd profesorul modern, asemenea distinsei mele profesoare, moldoveanca Lica Paulescu, licențiată la Sorbona, care mi-a încântat adolescența în cursul superior de liceu, evocându-ne în fraze calde, melodios meșteșugite tainele literaturii române, literaturii franceze – din programa de studii, dar și aria umanismului literaturii universale, înafara programei, ca o înțelegere tacită între ea și noi.
Iată de ce cartea ,,Păcatul neliniștii” a Danielei Gifu, carte încărcată de mirificul poeziei îmi evocă ,,zăpezile de altădată” și pe autoare mi-o imaginez ca pe o profesoară-prietenă, exaltată de frumos, intercomunicând cu discipolii săi.
Admirația eternă care s-a înstăpânit asupra farmecului literar emanat din Moldova, (eu ardeleancă iubitoare de plaiul românesc), mă face să-mi amintesc și de dulcele grai moldovenesc al lui Mihail Sadoveanu, pe care l-am ascultat în 1948, pe un disc, la o lecție de literatură, corifeul citind din propria sa creație. Sunt convinsă că profesoara universitară Daniela Gifu, predă în cea mai pură limbă literară românească, dar poezia dânsei mă face să-i simt efluviile romantice de poetă și fascinația orelor sale de curs asociată farmecului Ieșilor lui Eminescu și Creangă.
Nici nu am deschis bine volumul ,,Păcatul neliniștii” și m-a ademenit involuntar, nu sentimentul de neliniște, ci sentimentul de mistuitoare iubire. O iubire interioară răsfrântă asupra a tot ce înconjoară și asupra acelui ins spre care visează, acel ,,Amour”, despre care Victor Hugo spune: ,,Toujours lui! Lui partout! Ou brulante, ou glacée, / Son image sans cesse ébranle ma pensée’’, apoi, am găsit și neliniștea, dar aceasta era subjugată de iubire.
Spre a ne transmite starea de poezie poeta alege două personaje care ni se par caste, ca un aur vechi ,,lămurit” în procesul de înnoire, El și Ea, personaje însetate de dorința de a visa împreună.
Chiar titlul arată o perpetuă căutare și o firavă teamă de a nu găsi răspunsul. Este o măcinare introspectivă a personajelor, redată în versuri bine alese.
Întâi neliniștea legată de sentimentul reticent pentru iubire, neliniștea de a fi departe de persoana iubită; teama de a nu recepta gingășia iubirii celuilalt și în felul acesta o întreagă gradație paralelă a iubirii și a neliniștii, doar că neliniștea se estompează lin în timp ce iubirea devine dominantă peste ființa celor doi, El și Ea.
Pe întreg parcursul micropoemelor, din marele poem al dragostei este o luptă a descătușării de neliniște și a grijii de a ocroti acel greu de cristalizat sentiment care este iubirea.
Poeta îi departajează pe cei doi, El și Ea și îi îndeamnă la dialog, dar eu nu îi pot departaja decât fizic, fiindcă amândoi comunică prin vers la unison, posedă aceleași sentimente, dar exprimate prin alte noțiuni ale gândirii și vorbirii.
Aici excelează o filozofie a iubirii profunde, abordată în toate treptele ei, fin sublimată și comunicată nouă. Este o iubire adolescentină, aproape serafică, ca o odă a bucuriei. Acum o putem exprima astfel: ,,La joie est en tout; il faut savoir l’extraire” (Confucius), iar poeta știe să facă acest lucru.
Ex. pag.1, ,,Dansez încet, pe aripile gândurilor legănate în ritmul pașilor reggae, cu tine, frumoaso”, aproape plutesc virtual ,,frumoșii” mei El și Ea.
Dansul reggae, cvasi-mistic, insular, mai denumit și dansul popilor evocă incantația gestică, pașii calmi, cumpătați, plini de meditație. El sugerează o deschidere spre bucurie, prin gesturile adecvate. Dansul are multe variante, unele chiar prea vioaie, dar gândirea exprimată uneori și prin cuvinte, pe lângă mișcări, se vede a fi cea care îl conduce fizic pe dansator. Spre finalul cărții aceiași eroi, El și Ea se leagănă pe acorduri de muzică medievală, deci poezia iubirii nu se dezminte…
Astfel este gândită și alcătuită această întreagă carte, care se vrea paralela modernă a Cântării Cântărilor.
Autoarea reușește în ceea ce privește redarea purității sentimentelor și aceasta este lăudabil, dar totuși domnia sa este un viețuitor din mileniul al III-lea după Hristos, iar harul scriitorilor Bibliei le aparține lor și epocii respective.
Într-o discuție pe care am avut-o cu un om de litere, brusc, el mi-a pus întrebarea: ai citit Biblia? Intre alte motive acesta a fost și punctul meu de plecare spre a scrie eu însămi, o carte cu tentă religioasă.
Revenind la autoarea volumului ,,Păcatul neliniștii”, este incontestabil că poeta Daniela Gifu cunoaște harul răsfrânt asupra sa după citirea Cărții Cărților – Biblia. Idila virtuală între El și Ea, eroii cărții, începe să se concretizeze încet, cu o mare finețe și subtilitate, citez:
El: ,,Încătușat în crusta rânduielilor existențiale, te-am urmat o vreme cu privirea. Fără de tine am existat incomplet…, Ea: ,,Instinctul iubirii a învins barierele spațiale și temporale. Ce fericire să ne putem ferici” (pag. 32). Puțin mai departe la pag. 40: … Am fost poftiți acuma la masa îndulcitoarelor merinde așezate de călăuza cerească”, (influență vădită, dar frumos personalizată).
Despre neliniștea căutării de data acesta fizică. (pag. 53): ,,De-ar fi să nu primesc răspuns, te-aș căuta până la marginile cerului” (frumoasă imagine originală).
Urmează acestui moment o lună a florilor-luna mai, o lună a bucuriei pentru cei doi îndrăgostiți. Sentimentul atinge sublimul purificării prin cealaltă ființă. Și iată-i, apoi, îmbrățișați fizic, dar neliniștile interioare continuă spre incertitudinea fericirii, de aci o atracție reciprocă perpetuă, spre salvarea acelei fericiri atât de îndelung dăltuite.
Încep chiar și un fel de amintiri, pag. 66, ușor; zâmbind, când este pronunțată sintagma ,,șopronul adolescenței”- frumoasă imagine exprimând sugestiv ceva provizoriu și nu prea stabil.
Este frumos redat momentul reciproc al revelației iubirii, creșterea și desăvârșirea lui, cu unduirile evidente dictate de viață, urmărită în luni de iubire până în februarie a anului următor. Aici nu este vorba de acel timp limitat doar dintr-un martie până într-un februarie, ci de niște trepte care se repetă ciclic între cei doi, sugerând continuitatea până la ultima clipă a existenței, fiecare filă a calendarului aducând alte și alte fațete ale sentimentului reciproc, ducând din ce în ce spre diminuarea neliniștii, spre creșterea apropierii dintre cei doi. Dar, o relație atât de sublim alcătuită va rămâne mereu pură așa cum a fost la început.
Acea afinitate electivă explicată de Goethe, astăzi, în sens uzual, prozaic este dezbătută ca revelația sufletului pereche. Îndrăznesc să folosesc acest termen, ușor impietant, nu pentru a știrbi armonia acestei expuneri, ci pentru a arăta că pornind de la concretul cotidian ne putem și trebuie, așa cum ne-a arătat poeta, să ne ridicăm uneori la abstract, înfrumusețând cu sentimente alese existența noastră.
Nu știu dacă autoarea a intuit această latură, dar pentru mine în calitate de cititor acest aspect didactic ascuns spre moralitate și stabilitate în sentimente este relevant, oferind o lecție acestui secol în care oamenii trăiesc prea mult în concret.
Permanența sentimentului iubirii va dăinui în sufletul eroilor El și Ea, sedimentat pentru totdeauna: ,,Limpezirea cerului după ploaie, asfințitul așezat ușor peste noi” ( pag. 69)
Subliniez eu, cititoarea, chiar dacă…: ,,Ne-am abandonat docil ,,Să putem muri în apele tulburate de regrete” (pag. 70).
Constatând…, subliniez eu, cititoarea: ,,Curioase trăiri s-au cuibărit între noi cu acceptul de mai departe” (pag. 76).
Tematica volumului acesta, ingenios aleasă, plasează această creație literară în poezia contemporană modernă a așa zisului secol mistic pe care îl trăim. Creația ne încântă printr-o poezie feminină, care transpare și în replicile și sentimentele care îl stăpânesc pe ,,El”. Eu văd o îmbinare de modern și simbolistică creștină.
Cuvintele adecvate scrierii, stilului vechi, precum: ,,mă nevoiesc, vremelnică, nevolniciei, alfa și omega”, sau inversiuni ca: ,,încercat-am să fug”, pe toate acestea le aduc în sprijinul afirmației mele.
Prezentarea grafică a volumului este semnată Vasile DUB. Grafica este frumoasă, adecvată și insinuantă, armonizându-se cu sentimentele personajelor.
Versiunea franceză este semnată de Maria Penzes și îndeamnă și la lecturarea franceză, traducerea fiind plăcută și atractivă.
Cartea ,,Păcatul neliniștii” mi-a oferit o lectură plăcută și după uzanță îi doresc autoarei cât mai mulți cititori!
Autor: Melania Rusu Caragioiu
Leave a Reply