OBŞTEA SĂTEASCĂ. SEMNIFICAŢII ALE SATULUI

Nu există în vocabularul arhaic niciun cuvânt pentru formaţiuni mai mari de convieţuire socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea, spunea Nicolae Iorga.

Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea administrativă a satului a fost îndelungat şi complex. Două sunt elementele fundamentale care caracterizează transformarea obştilor în sate: teritorialitatea şi statornicia.

Satul reprezintă principala formă de habitat în evul mediu (fossatum = loc întărit cu şanţ). Până la începutul secolului al XV-lea au fost identificate în Transilvania 3364 localităţi, în Ţara Românească 2100 sate, iar la sfârşitul secolului 2800 localităţi. Satele aveau 15 – 20 case în Moldova şi Ţara Românească, iar în Transilvania media era de 70 de gospodării. Ţăranii erau buni creştini, mergeau la biserică şi ţineau posturile. Au existat manifestări folclorice identice pe întreg spaţiul locuit de români. Acestea erau legate de ciclul muncilor de primăvară, vară şi toamnă, de sărbătorile creştine şi de momente importante din existenţa omului (naştere, căsătorie, moarte). Datinile şi obiceiurile priveau îndeletnicirile fundamentale, agricultura şi păstoritul sperând să asigure turme numeroase şi recolte bogate. De exemplu, căluşul invoca, la solstiţiul de vară, fertilitatea solului.

În trecut, satul era un tip de organizaţie nu doar teritorial-administrativă, ci şi socială şi spirituală. În limba ţărănească, termenul de „sat” avea o multiplicitate de înţelesuri care dezvăluie caracterul său complex, care depăşeşte simpla asociere cu un organ administrativ. Astfel, satul este uneori sinonim cu „obştea”, de unde şi expresiile „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat”, etc. Satul este o formaţie teritorială, este mai ales o vatră de sat bine delimitată, după cum reiese din expresiile populare „în capul satului”, „la marginea satului”, etc. şi cuprinde întreaga moşie a sătenilor. Este totodată organ administrativ, patrimoniu şi populaţie sătească.

În sens mai larg, satul era un sistem de convieţuire socială. Spre exemplu, „opinia publică” se regăseşte în expresia „gura satului”, iar lipsa de organizare în expresia caricaturală „satul lui Cremene”, adică un sat dezorganizat, al nimănui. Satul implică şi ideea de statornicie, ca în expresia „a face sat cu cineva” sau „nu putură să facă sat în limba română” (B.P.Haşdeu).

Prin întemeierea celor două ţări române, Domnul a devenit stăpânul întregului teritoriu al ţării (dominium eminens), pe care acesta îl administra după cum considera de cuviinţă. O parte dintre satele care intrau în componenţa ţării au fost însă donate boierilor, aceştia urmând a-i datora consilium et auxilium necesare activităţii de guvernare a ţării, în virtutea contractului vasalic. O altă parte a fost donată de Domn Bisericii şi, în mod special, mănăstirilor, pentru ca acestea să se poată întreţine în schimbul slujbelor pe care acestea le dedicau mântuirii Domnului şi familiei acestuia. În acest fel domeniul funciar al ţării s-a divizat în trei categorii de sate: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

Atât boierii, cât şi mănăstirile deţineau la început drepturi de stăpânire limitate la perioada vieţii Domnului care făcuse dania, prelungirea acestora depinzând de bunăvoinţa succesorilor, care puteau să întărească sau să retragă satele donate de predecesor. Cu timpul însă, la dorinţa beneficiarilor, domnii donatori au început să introducă în actele de danie clauze de întărire adresate succesorilor, astfel încât sub puterea unor formule de blestem aceştia din urmă renunţau la dreptul de retract, cu excepţia cazurilor când boierii sau egumenii mănăstirilor se dovedeau a fi necredincioşi.

Transmiterea ereditară a satelor în cadrul familiilor boiereşti a condus şi la apariţia unui tip de sat, în care numărul stăpânilor creşte de la o generaţie la alta, ajungându-se în unele situaţii ca aceştia să îi depăşească pe ţăranii dependenţi. Aceste sate au aparţinut la origine unor boieri ai căror succesori nu s-au mai bucurat de danii domneşti ulterioare, astfel încât drepturile lor de stăpânire se rezumau la ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Cu alte cuvinte, creşterea numerică a numărului de membrii ai familiei nu a mai fost dublată de o creştere adecvată în dimensiuni a domeniului familiei, ceea ce a făcut ca proprietăţile moştenite să se împartă succesiv, de la o generaţie la alta, între membrii săi. Aceste din urmă sate de boieri numeroşi şi decăzuţi din punct de vedere economic alcătuiesc categoria satelor libere, locuite de răzeşi (în Moldova) şi moşneni (în ţara Românească), categorie care îşi face apariţia la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Categorii de sate

Satele libere. Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească. Asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului, adică „oamenilor buni şi bătrâni”. Acest sfat al obştii avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.

Atribuţiile sfatului oamenilor buni şi bătrânii cuprindeau: dreptul de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; dreptul de a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii; dreptul de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără pământ, unui stăpân feudal; dreptul de a urmări şi executa averea membrului obştii care nu-şi plătea partea care îi revenea din sarcina fiscală a satului, lăsând-o astfel asupra satului; dreptul de a exercita paza câmpului şi a vetrei satului; dreptul de a-i urmări şi a-i prinde pe răufăcători; dreptul de a participa alături de justiţia domnească în judecarea pricinilor penale şi civile care vizau pe membrii obştii (prin instituţia martorilor jurători); dreptul de a asista ca martor şi ca instanţă de autentificare în raport cu toate actele care aveau efecte juridice asupra patrimoniului obştii; dreptul de a repartiza între membrii obştii darea globală la care era impus satul, în funcţie de puterea economică a fiecăruia dintre membri.

Din punct de vedere administrativ, fiscal şi militar satele de răzeşi şi moşneni se subordonau direct ţinutului sau judeţului, reprezentat prin dregătorii din fruntea acestuia (sudeţi, pârcălabi, staroşti, mari vătafi, mari căpitani). Aceştia din urmă strângeau veniturile domniei trimiţând în satele respective agenţii executivi aflaţi în subordine (birari, găletari, ilişari, dijmari, gorştinari, pripăşari, duşegubinari, globnici, desetnici etc.).

Satele aservite. După cum trădează denumirea, acestea era dependente, cu un alt statut juridic decât cele libere. Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mânăstireşti.

Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă de care domnul se comporta ca un stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei domniei. În satele personale ale Domnului, acesta se comporta ca un stăpân feudal de rând (boier sau mănăstire), avându-şi propriile organe administrative locale. De obicei, era vorba despre un dregător numit de către Domn, dregător care strângea veniturile şi administra satul în colaborare cu obştea locală aservită.

Satele aparţinând instituţiei domniei au fost grupate în secolele XIV-XVI în jurul cetăţilor, târgurilor, morilor, în scopul de a le furniza acestora hrana şi muncile necesare întreţinerii. Această categorie de sate alcătuiau satele de ocol, care aveau sarcini fiscale asemănătoare celor din ţinuturi, dar care erau administrate separat de acestea. Astfel satele de ocol erau scoase de sub autoritatea dregătorilor deţinut şi puse în schimb sub autoritatea dregătorilor domneşti din târguri: vornicul de târg sau ureadnicul (înlocuitorul vornicului). Conform documentelor epocii satele de ocol „mergeau cu târgul” din punct de vedere fiscal, vamal, administrativ şi judecătoresc, vornicul de târg având competenţa să judece pricinile ivite în hotarele acestor sate.

Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale. În baza lui ius eminens, după constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.

Satele mănăstireşti erau proprietatea mănăstirilor şi erau administrate de egumenul mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind satele mânăstireşti erau mai largi decât în cazul satelor boiereşti. Satul Domneşti de pe valea râului Doamnei a aparţinut mănăstirii Argeş. Iată ce scrie într-un document emis la 4 aprilie 1523 (7031) din Târgovişte (este cea mai veche menţiune scrisă a satului Domneşti), prin care Radu de la Afumaţi, voievod întăreşte mănăstirii Argeş sate, bălţi, mori, vinăriciul domnesc şi boieresc, vama de la Ocna “Mică” din Târgovişte şi ţiganii:

† Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod şi domn a Toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi bunului Radu voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri numite Arghiş, unde este hramul cinstitei şi slăvitei Adormiri a preacuratei născătoare de Dumnezeu, ca să-i fie averile satele şi morile şi ţiganii şi viile.
Satele anume: Trănşani jumătate şi cu gârla şi bălţile jumătate şi Dichiseştii cu gârlele şi cu bălţile şi Răzvadul şi vinăriciul domnesc şi boieresc şi Ştefăneştii jumătate şi vinăriciul domnesc şi boieresc. Şi la Piteşti, la gura Geamenei, 2 mori şi Domneşti cu tot hotarul şi 1 moară şi Corbii <cu tot> hotarul şi 2 mori şi la Arghiş 3 mori şi Iaşii şi Albeştii şi Dob<ro>ţii şi Domireştii şi Brădeşăştii şi Prăvălcanii şi Şeoşul şi cu vinăriciul domnesc şi boieresc şi Sto<e>neştii şi Slăvenii şi Topana şi cu tot hotarul tuturor satelor mai sus-scrise.
Să le fie de la Ocna din Târgovişte, cât este partea domnească, pentru că am aflat domnia mea toate averile mai sus-scris, sate şi mori şi ţigani şi vii şi gârle şi bălţi, dăruite sfintei mănăstiri Arghiş de către domnii de mai înainte.
De aceea am dat şi domnia mea ca să fie pentru întărirea şi împuternicirea acestui sfânt hram, iar fraţilor care trăiesc într-însul de hrană, iar domniei noastre de veşnică pomenire. Şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele (…)
+ Io Radu voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.

Satele boiereşti şi mănăstireşti, la rândul lor, puteau fi: a) sate care beneficiau de scutiri de dări şi imunităţi judiciare; b) sate care nu beneficiau de scutiri sau imunităţi.

În satele scutite de dări şi înzestrate cu imunităţi, întreaga administraţie aparţinea stăpânului şi se făcea în beneficiul material al acestuia. În astfel de cazuri, administraţia sau justiţia domnească nu putea pătrunde decât în cazurile strict prevăzute de actul de danie al satului, cazuri care, de obicei, erau cele de gravitate mare (omor, răpire, tâlhărie).

Administrarea satelor boiereşti şi mănăstireşti se făcea prin intermediul unor dregători desemnaţi de către stăpânii acestora, numiţi pârcălabi de sat, în Ţara Românească şi vornic, vornicel sau ureadnic, în Moldova. Sarcinile acestor dregători erau de: strângere a veniturilor datorate de săteni stăpânului; transmitere a poruncilor stăpânului; repartizare a muncilor pe care sătenii le datorau stăpânului; urmărire şi readucere în sat a sătenilor fugari; judecare şi aplicare a pedepselor (amenzi sau bătaie) în numele stăpânului.

În Moldova, în satele boiereşti, în afara reprezentantului stăpânului, a existat şi practica desemnării de către obştea sătească aservită a unui reprezentant propriu, numit vătăman, care lucra împreună cu dregătorul stăpânului. Ambii reprezentanţi proveneau din rândul ţăranilor dependenţi, iar în schimbul activităţilor desfăşurate în serviciul stăpânului, se bucurau de o serie de scutiri fiscale.

Sloboziile erau o categorie de sate constituite în secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, fie pe pământ domnesc, fie mânăstiresc/boieresc, din voinţa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti scutiri la dări şi de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.

Regimul judecătoresc şi administrativ al sloboziilor era foarte asemănător cu cel al obştilor săteşti libere .

Totalitatea înţelesurilor arată o imagine mai complexă a ce era în trecut satul şi anume o formă de organizare totală.

Autor: George Baciu