Obârșia și copilăria renumitului fizician Ștefan Procopiu

Tot la un ceas de sfat cu bunicul, Ștefan Procopiu află că pe la anul 1750 exista în Bălăbănești o școală în care se învăța slavonește: az, buche. În anul 1864 când în școli s-a introdus limba românească și scrisul cu litere latine, pe când Vodă Cuza, născut la Bârlad, umbla prin țară ca să cunoască nevoile oamenilor, s-a înființat și în Bălăbănești o școală a satului, care a funcționat în locuința unei sătence binevoitoare.

Neamul nostru, al Tășculeștilor – spunea bunicul – a lăsat prin testament loc și bani să se construiască o școală. Localul cu două săli de clasă s-a ridicat în 1890 – anul nașterii lui Ștefan.

Atent la ceea ce i se spunea despre oamenii și vremurile apuse, dornic să afle cât mai multe amănunte și date cât mai precise, Procopiu, manifesta de timpuriu înclinație spre știință, spre istorie deocamdată, căreia îi va acorda în tot cursul vieții multe din puținile sale ore libere.

Părinții lui Ștefan trăiau la Bârlad din mica leafă a modestului copist, un tată nu prea grijuliu pentru familia sa. O duceau destul de greu dar mai dădeau o mână de ajutor și bătrânii gospodari de la Bălăbănești.

În fiecare vacanță-mare, bunicul îl lua pe Ștefan la Bălăbănești, împreună cu ceilalți nepoți, având motivele lui cu tâlc. Mai întâi copiii scăpau vara de nădușeala și colbăraia târgului, punându-i astfel să trăiască în aerul curat din lunca Juravățului, unde găseau destul loc să se joace, să alerge, să se zbenguiască după pofta și nevoie vârstei lor. Apoi ușura gospodăria fetei lui de la târg de povara a cinci sau șase guri greu de hrănit, și de îndestulat dintr-un biet salariu de mizerie și cu o ogradă goală mai tot timpul anului. Oricât de chibzuită ar fi fost gospodina, greu ar fi scos-o la capăt fără ajutorul bătrânilor.

În al treilea rând, avea bunicul și un motiv mai tăinuit care deși părea că se întemeiază pe nevoile imediate, de toată ziua, țintea mai departe. Acest motiv pornea dintr-un simț ancestral al țăranului de pretutindeni, acela că numai munca îi poate aduce roadele pământului, bucuriile vieții și cinstea din partea semenilor. Pentru ca munca să nu-i pară un calvar, omul trebuia să se deprindă de ea de timpuriu, să învețe a nu se încovoia sub greutatea ei, pentru ca să-i pară ca o plăcută rostuire a vieții. Așa că, fiecare membru din familia bătrânului răzăș își avea, încă de copil, o treabă a lui de împlinit, să se deprindă cu munca, așa cum deprinzi un cal tânăr la ham, sau un juncan la jug. Fiecare după puterea și după mintea lui, fiecare la o trebuință a gospodăriei: fetele, cele mai mici la păzitul și ocrotitul puilor de la diferitele orătănii din ogradă ; cele mai mari, unele la îngrijirea viermilor de mătase, altele la tors și chiar la țesut ; băieții la crescut și adăpat vitele, ajutând la muncile de pe ogor, din vie sau la alte treburi după cum simțeau ei că s-ar pricepe sau i-ar trage inima.

Bătrânului Tașcă, îi era drag nepotul Ștefan, pentru că orice treabă îi încredința, băiețașul acesta, încă neînplinit la trup, nu prea vorbăreț, nici prea jucăuș, o făcea cum trebuie, cu tot dichisul.

Când bunicul își lua nepoții la țară, la plecare, mama dădea fiecăruia bocceluța sub inventar, atrăgându-le atenția că la întoarcere să o aducă fără nici o lipsă. Pe lângă îmbrăcămintea necesară, Ștefan își lua și un vraf de cărți ca să aibă ce citi duminica sau în zilele și orele de răgaz. Atunci se trăgea la umbra stejarului stufos dinspre arie, mutându-se cu grijile în lumea închisă între filele cărții vreunuia dintre învățații care putuseră să scrie atâtea lucruri neștiute de el.

Bunica, văzând că nepotul acesta prea se întrece cu cititul și prea puțin se prindea la joacă cu ceilalți copii, ca să-i facă vânt între ei, îl îndemna cu blândețe: „ …mai lasă măi băiete terfeloagele celea, că și un popă tot se mai dă la cele lumești”. (va urma)

Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 24, 25, 26 – autor Cesar Buda