Când venea toamna și odată cu ea, sfârșitul vacanței, Gheorghe Tașcă își încărca șarabana cu nepoții școlari sau nu și cu doi din proprii săi copii de vârsta lui Ștefan sau chiar mai mici ca el, îi aducea înapoi la târg, lăsându-i în grija Catincăi pentru cele ale vieții și în grija lui Ștefan pentru cele ale școlii – căci el era de nădejde fiind sârguincios prin firea sa, premiantul clasei nu doar prin muncă ci datorită calității intelectului său deschis spre învățătură.
Cunoscând starea precară a familiei sale, profesorii de la licu îl recomandau părințilormai înstăriți care doreau să-și ajute copii la învățătură. Banii pe care elevul Procopiu îi câștiga din meditații (preparații) îi împărțea cu grijă, așa cum avea să facă tot restul vieții : o parte era investită în cărți și nu cărți oarecare, ci alese cu grijă și discernământ ; restul îi punea de-o parte până aduna o sumă suficientă pentru împrospătarea îmbracăminții și a încălțărilor, socotind că în acest fel îi scutea pe părinți de o cheltuială pe care o putea îndrepta către ceilalți copii.
Fără îndoială Procopiu a întâlnit în viață tot felul de oameni mai buni sau mai răi decât și-i închipuia el în copilărie ; pe unii i-a admirat, pe alții i-a persiflat, dar nu a iubit pe nimeni mai mult dintre rudele sale, ca pe Iorgu Bujoreanu, „un bărbat bun de pus la rană” cum spunea cucoana Catinca, și dacă spunea ea așa ceva, numai că așa era. Procopiu i-a păstrat o inefabilă amintire până târziu în amurgul vieții.
Iorgu Bujoreanu, cumnatul Catincăi, era vechilul marelui latifundiar Nestor Cincu, de la Frunzeasca, de lângă Tecuci. Nu avea copii și era oarecum înstărit, dar mai ales, avea o brișcă galbenă cu doi focoși lipiteni albi, de îi făcea pe mulți săi zică: boierule.
Nu doar pentru că în aspra iarnă din 1906 – 1907, adusese în ograda cumnatei sale o vacă cu vițel ca să aibă cu ce hrăni copiii și un car mare de fân și doi țuhali de grăunțeca să aibă cu ce hrăni vaca, pentru că foametea pândea după colțul casei multor oameni, nu numai pentru atâta îl iubea Ștefan pe Iorgu Bujoreanu ; avea și un alt motiv mai temeinicpentru copilul de atunci.
În fiecare an, în ziua de 29 august se deschidea la Bârlad marele iarmaroc al Tutovei, la care veneau cumpărători și vânzători de pe o rază de zece poște, nu numai cu treburile lor, dar cu dorința de a se lăsa luați de valul de veselie, de a căsca gura la toate panoramele, de a-și încerca puterile și virtuțile prin toate bărăcile care le aținteau calea, în zarva tropotelor și a chiuiturilor.
În ziua aceea, Iorgu Bujoreanu sosea la Bârlad cu brișca lui și după ce descărca panerele cu bunătăți în tinda casei, îmbarca pe Ștefan și pe Costică, mezinul lui Gheorghe Tașcă, de o vârstă, ba chiar ceva mai mic ca Ștefan și îi ducea la iarmaroc.
Acolo le plătea toate distracțiile la care pofteau să ia parte, îi îndemna să ia parte la toate năzdrăvăniile la care erau chemați de parlagii din fața bărăcilor și după toate acestea le plătea o cana mare de bragă și o gogoașă pufoasă pudrată cu zahăr, încheind ziua aceea de pomină, aducându-i acasă cum nu se poate mai bucuroți și mai mulțumiți
Aceasta era cea mai frumoasă amintire din copilăria sa și ea se datora lui Iorgu Bujoreanu.
Fragment din lucrarea „Viața și opera savantului Ștefan Procopiu” , Edit. Fundației „Chemarea” Iași, 1993, pg. 26, 27, 28 – autor Cesar Buda
Leave a Reply